1872

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE DE CREDINŢĂ

I. Că există un singur Dumnezeu, o fiinţă spirituală, personală, creatorul tuturor lucrurilor, omnipotent, omniscient, etern, infinit în înţelepciune, sfinţenie, dreptate, bunătate, adevăr şi milă, neschimbător şi pretutindeni prezent prin reprezentantul Său, Duhul Sfânt. Ps. 139:7

             II. Că există un singur Domn Isus Hristos, Fiul Tatălui cel Veşnic, prin care au fost create toate lucrurile şi prin care sunt menţinute, că El a luat asupra Sa natura seminţei lui Avraam pentru mântuirea neamului nostru omenesc; că el a trăit între oamnei, plin de har şi de adevăr, a trăit ca exemplu al nostru, a murit ca jertfă pentru noi, a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră, s-a înălţat pentru a fi singurul nostru Mântuitor în Sanctuarul din ceruri, unde, cu propriul Său sânge face ispăşire pentru păcatele noastre; ispăşire care departe de a fi făcută pe cruce, unde s-a adus doar jertfa de ispăşire, este chiar ultima parte a lucrării sale ca preot în conformitate cu exemplul preoţiei Levitice, care prevestea şi prefigura lucrarea Domnului nostru din Ceruri. Vezi Leviticul 16; Evrei 8:4-5; 9:6-7 etc.

             III Că Sfntele Scripturi ale Noului şi Vechiului Testament au fost date prin inspiraţia lui Duumnezeu şi conţin toată descoperirea voiei Sale dată omului, fiind singura autoritate infailibilă atât pentru credinţă cât şi pentru practică.

             IV. Că botezul este un ritual al bisericii creştine, care urmează credinţei şi pocăinţei — un ritual prin care noi comemorăm ânvierea lui Hristos şi prin acest act noi ne exprimăm credinţa în moartea şi învierea Sa, şi datorită ei, credinţa în învierea tuturor sfinţilor în ziua de apoi, şi că nici o altă modalitate de botezare nu reprezintă mai bine aceste convingeri ca cea prescrisă de Scripturi, anume, botezul prin scufundare. Rom. 6: 3-5; Col. 2: 12.

             V. Că naşterea din nou înseamnă schimbarea completă necesară pentru a fi compatibili cu împărăţia lui Dumnezeu, şi constă în două schimbări majore; prima, o schimbare morală produsă prin convertire şi vieţuire creştină (Ioan 3:3-5) iar a doua o schimbare fizică la a doua venire a lui Hristos, prin care, cei morţi sunt înviaţi pentru veşnicie, iar cei ce sunt în viaţă sunt transformaţi pentru nemurire într-o clipă, într-o clipită de ochi. Luca 20:36; Ioan 3:3-5.

             VI. Că profeţia este o parte a revelaţiei lui Dumnezeu dată omului, că ea se află în Scriptură şi ne este de folos pentru învăţătură (2Timotei 3:16); că ea ne este dată nouă şi copiilor noştri (Deut.29:29); că, departe de a fi învăluită în mister, profeţia constituie în mod special Cuvântul lui Dumnezeu ca o candelă pentru picioarele noastre şi ca o lumină pe cărarea noastră (Ps.119:105; 2Petru 1:19), că este pronunţată o binecuvântare asupra celor ce o studiază (Apoc. 1:1-3) şi că, în consecinţă, ea trebuie să fie înţeleasă de poporul lui Dumnezeu suficint ca să le arate poziţia lor în lume şi în istoria lumii, precum şi îndatoririle speciale care le sunt încredinţate.

             VII. Că istoria lumii începând cu datele clare din trecut, apariţia şi căderea imperiilor şi cronologia şi succesiunea evenimentelor până la aşezarea împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu sunt prezentate în numeroase lanţuri profeţice şi că aceste profeţii sunt acum pe deplin împlinite, ami puţin scenele finale.

             VIII. Că doctrina convertirii lumi şi a unui mileniu temporal este o iluzie a acestor zile din urmă, gândite special pentru a-i adormi pe oamnei într-o stare de sigurnaţă înşelătoare, doar ca să fie surprinşi apoi de ziua măreaţă a Domnului care vine ca un hoţ în noapte (1Tesal. 5:3); că a doua venire a lui Hristos trebuie să precedată, nu să urmeze mileniului; că până când Domnul va apărea, puterea papală, cu toate nelegiuirile ei, va continua să lucreze că grâul şi neghina vor fi amestecate şi că oamenii răi şi înşelătorii vor merge din rău în mai rău, după cum declară cuvântul lui Dumnezeu.

             IX. Că greşeala adventiştilor din 1844 este în legătură cu natura evenimentului care a avut loc nu cu momentul lui; că nu ne este dată nici o perioadă profetică care să se întindă până la a doua venire, dar că cea mai lungă periodă menţionată în Biblie, aceea de 2300 de seri şi dimineţi din Daniel 8:14, s-a terminat în 1844 şi ne-a descoperit un eveniment numit curăţirea sanctuarului.

             X. Că sanctuarul noului legământ este Templul lui Dumnezeu din ceruri, despre care Pavel vorbeşte în Evrei începând cu capitolul 8 şi în care slujeşte Domul nostru ca Mare Preot; că acest Sanctuar este modelul care i-a fost arătat lui Moise şi că lucrarea Domnului este adevărata lucrare de preot pe care modelul mozaic îl folosea în vechea dispensaţiune (Evrei 8:1-5 etc.), că acesta este sanctuarul care trebuie curăţat la sfârşitul celor 2300 de seri şi dimineţi sau zile; curăţirea înseamnă, ca şi în modelul mozaic, intrarea marelui preot în locul prea sfânt pentru a încheia lucrarea şi a îndepărta păcatele din sanctuar care fuseseră transferate asupra lui prin slujirea din prima încăperea a sanctuarului, locul sfânt; că această lucrare care a început în 1844 se va face într-un timp scurt dar nespecificat, la încheierea căruia lucrarea de mijlocire pentru lume se va încheia.

             XI. Că cerinţele morale ale lui Dumnezeu sunt aceleaşi pentru toţi oamenii din toate timpurile; că acestea sunt prezentate pe scurt în poruncile rostite de Iehova de pe Sinai, scrise pe table de piatră şi aşezate în chivot, care era numit în consecinţă “chivotul legământului” (Num.10:33; Evrei 9:4); că această lege este neschimbătoare şi veşnică, fiind o transcriere a tablelor depozitate în chivotul advăratului sanctuar de sus, care este de asemenea şi din acelaşi motiv, numit “chivotul legământului lui Dumnezeu”, pentru că în timpul sunetului celei de-a şaptea trâmbiţe ni se spune că “Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său.” Apoc. 11:19.

             XII. Că porunca a patra a acestei legi ne porunceşte să păzim ziua a şaptea în fiecare săptămână, zi numită în prezent Sâmbătă, să ne abţinem de la propria lucrare dar să ne ocupăm de lucrurile sacre şi datoriile religioase; că acesta este singurul Sabat cunoscut în Biblie, fiind ziua care a fost aşezată deoparte mai înainte ca Paradisul să fie pierdut (Gen. 2:2-3) şi va fi serbat în Paradisul restabilit (Isaia 66:22-23); că motivele pe care a fost întemeiată instituţia Sabatului aparţin doar zilei a şaptea şi ca atare ele nu se aplică nici unei alte zile şi că termenul Sabat evreiesc, aplicat zilei a şaptea, şi Sabat creştin, aplicat primei zile a săptămânii, sunt doar termeni omeneşti, nebiblici, falşi în semnificaţia lor.

             XIII. Că omul fărăgelegii, papalitatea, s-a încumetat să schimbe vremile şi legea (legea lui Dumnezeu, Dan. 7:25) şi a înşelat aproape toată creştinătatea cu privire la porunca a patra, de aceea noi credem profeţia referitoare la o reformă care trebuie realizată printre cei credincioşi chiar înaintea revenirii lui Hristos. Isaia 56:1,2; 1Petru 1:5; Apoc. 14:12 etc.

             XIV. Că inima firească este în vrăjmăşie cu Dumnezeu şi legea Sa, această vrăjmăşie poate fi înlăturată doar printr-o transformare radicală a caracterului, o schimbare a nelegiurii cu principii sfinte, că această transformare urmează pocăinţei şi credinţei şi este lucrarea specială a Duhului Sfânt şi înseamnă regenerare sau transformare.

             XV. Că din moment ce toţi am încălcat legea lui Dumnezeu şi nu mai putem prin propriile eforturi să ne supună cerinţelor Sale drepte, toţi suntem dependenţi de Hristos în primul rând pentru îndreptăţire faţă de păcatele noastre trecute, iar în al doilea rând, pentru ajutor ca pe viitor să trăim în armonie cu Legea Sa cea sfântă.

             XVI. Că Duhul lui Dumnezeu a fost promis să se manifeste pe sine (itself) în biserică prin anumite daruri, amintite în special în 1Corint. 12 şi Efeseni 4; că aceste daruri n-au fost menite să înlocuiască Biblia sau să fie aşezate deasupra ei, aceasta fiind suficientă ca să ne facă înţelepţi pentru mântuire, dar nici că Biblia va lua locul Duhului Sfânt; că, prin enumerarea diferitelor sale (its) moduri de operare, acel Duh s-a îngrijit de propria (its) sa existenţă alături de poporul lui Dumnezeu până la sfârşitul timpului, pentru a conduce la înţelegerea acelui cuvânt pe care l-a inspirat, pentru a convinge de păcat şi pentru a efectua schimbarea din inimă şi viaţă; şi că cei care îi refuză Duhului locul şi lucrarea sa (its), neagă deschis acea parte a Bibliei care îi (it) atribuie această lucrare şi poziţie.

             XVII. Că Dumnezeu, în conformitate cu procedurile sale neschimbătoare faţă de neamul omenesc, a trimis o solie referitoare la apropiata revenire a lui Hristos; şi că această lucrare este simbolizată prin trei solii din Apocalipsa 14, ultima arătând lucrarea de reformă asupra legii lui Dumnezeu, ca poporul Său să facă o pregătire completă pentru acel eveniment.

             XVIII. Că timpul curăţirii sanctuarului (vezi punctul X), sincronizat cu timpul proclamării celei de-a treia solii (Apoc. 14:9.10) este un timp al judecăţii de cercetare, la început avându-se în vedere cei morţi iar apoi, la sfârşitul timpului de probă, avându-se în vedere cei vii, pentru a hotărâ cine dintre miliardele de persoane care acum dorm în ţărâna pământului sunt vrednici de prima înviere şi cine dintre mulţimile de oameni care se află în viaţă sunt vrednice de trasformare instantanee – hotărâri care trebuie luate înainte ca Domnul să apară.

             XIX. Că mormântul, către care ne îndreptăm toţi, exprimat prin cuvântul ebraic sheol şi cuvântul grec hades este un loc ori condiţie în care nu există lucrare, dorinţă, înţelepciune sau cunoştinţă Ecles. 9:10.

             XX.Că stare la care suntem reduşi prin moarte este una a tăcerii, inactivităţii şi lipsei totale de cunoştinţă Ps.146:4; Ecles.9:5,6; Dan. 12:2.

             XXI. Că din acest loc al prinsorii, mormântul, omenirea va fi eliberată printr-o înviere trupească; cei neprihăniţi având parte de prima înviere, care va avea loc la a doua venire a lui Hristos; cei răi, la a doua înviere, care va avea loc după o mie de ani după prima Apoc. 20:4-6.

             XXII. Că la ultima trâmbiţă, credincioşii care se află în viaţă vor fi schimbaţi într-un moment, într-o clipeală de ochi, şi împreună cu credincioşii înviaţi vor fi uniţi ca să-L întâmpine pe Domnul în văzduh, ca să fie astfel pentru totdeauna cu Domnul. 1Tes.4:16,17; 1Corint.15:51,52.

             XXIII. Că cei deveniţi deacum nemuritori sunt luaţi la ceruri, în Noul Ierusalim, casa Tatălui, în care sunt multe locaşuri (Ioan 14:1-3), unde vor împărăţi cu Hristos o mie de ani, judecând lumea şi îngerii căzuţi, adică vor stabili pedeapsa care va fi executată asupra lor la sfârşitul celor o mie de ani (Apoc. 20:4; 1Corint.6:2-3); că în timpul acesta pământul va rămâne într-o stare dezolantă şi distrusă (Ieremia 4:23-27), descrisă, ca la început, prin cuvântul grecesc abis (Gen.1:2) şi că aici Satana este închis timp de o mie de ani (Apoc. 20:1-2) şi în final va fi distrus aici (Apoc. 20:10; Maleahi 4:1); scena ruinei pe care a adus-o în univers va fi locul prisonieratului său iar în final locul execuţiei sale finale.

             XXIV. Că la sfârşitul celor o mie de ani Domnul coboară cu poporul său şi Noul Ierusalim (Apoc. 21:2), răii cei morţi vor fi înviaţi şi vor fi pe acest pământ distrus, neînnoit încă, şi se va strînge în jurul cetăţii celor sfinţi (Apoc. 20:9), dar focul care va coborâ de la Dumnezeul cerurilor şi îi va nimici. Ei sunt apoi disturşi cu desăvârşire, rădăcină şi ramură (Maleah. 4:1), ajungând ca şi cum n-ar fi fost niciodată  (Obadia 15,16). În această distrugere veşnică din prezenţa Domnului (2Tesalonic. 1:9) cei răi vor recunoaşte “pedeapsa veşnică” rostită asupra lor (Matei 25:46) care este moartea veşnică (Romani 6:23; Apoc. 20:14-15. Aceasta este nimicirea celor răi, focul care îi conumă fiind focul pentru care “cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate…” care va topi totul cu intensitatea sa şi va curăţa pământul de orice pată provocată de păcat. 2Petru 3:7-12.

             XXV. Că un pământ nou şi ceruri noi vor apărea prin puterea lui Dumnezeu din cenuşa celui vechi, şi că pământul înnoit cu capitala sa Noul Ierusalim, v fi locuinţa veşnică a sfinţilor, locul unde neprihănirea va locui pentru totdeauna 2Petru 3:13; Psalmi 37:11,29; Matei 5:5.