1889

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE DE CREDINŢĂ

             Aşa cum s-a specificat şi în alte locuri, Adventiştii de ziua a şaptea n-au alt crez decât Biblia; dar ei păzesc câteva puncte de credinţă bine definite, pentru care se simt preătiţi să dea socoteală “oricui îi întreabă”. Următoarele declaraţii pot fi considerate un rezumat al principalelor învăţături ale credinţei lor religioase, asupra cărora există, din câte ştim, o susţinere unanimă în întrega Biserică.

Adventiştii cred:

             I. Că există un singur Dumnezeu, o fiinţă spirituală, personală, creatorul tuturor lucrurilor, omnipotent, omniscient, etern, infinit în înţelepciune, sfinţenie, dreptate, bunătate, adevăr şi milă, neschimbător şi pretutindeni prezent prin reprezentantul Său, Duhul Sfânt. Ps. 139:7

             II. Că există un singur Domn Isus Hristos, Fiul Tatălui cel Veşnic, prin care au fost create toate lucrurile şi prin care sunt menţinute, că El a luat asupra Sa natura seminţei lui Avraam pentru mântuirea neamului nostru omenesc; că el a trăit între oamnei, plin de har şi de adevăr, a trăit ca exemplu al nostru, a murit ca jertfă pentru noi, a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră, s-a înălţat pentru a fi singurul nostru Mântuitor în Sanctuarul din ceruri, unde, prin meritele sângelui său vărsat obţine iertare şi împăcare pentru păcatele tuturor celor care vin la El cu regret; şi că la sfârşitul lucrării sale ca preot, înainte ca să-şi ia tronul de Rege, el va face marea ispăşire pentru păcatele tuturor celor pocăiţi şi astfel păcatele lor vor fi atunci  şterse (Fapte 3:19) şi îndepărtate din Sactuar, după cum este ilustrat în serviciul preotesc din vechime (Leviticul) care prefigura şi prevestea lucrarea Domnului nostru în ceruri. Vezi Lev. 16; Evrei 8:4,5; 9:6,7 etc.*

———————————–

*NOTĂ            Unele persoane nechibzuite ne acuză că noi respingem cu totul ispăşirea lui Hristos deoarece  noi respingem idea că ispăşirea a fost făcută la cruce, aşa cum se crede în general. Dar noi nu facem aşa ceva ci luăm în considerare momentul în care trebuie făcută ispăşirea. Noi respingem crezul că ispăşirea s-a făcut la cruce deoarece aceasta contrazice flagrant modelul pământesc al sanctuarului, care aşează ispăşirea la sfârşitul serviciilor anuale ale sanctuarului, nu la începutul lor (vezi textele din trimiterea de mai sus) şi deoarece aceasta idee conduce inevitabil la una din două mari erezii. Astfel, Hristos pe cruce a purtat păcatele întregii lumi. Ioan a spus “Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!”. Ioan 1:29. Petru ne spune când a ridicat El păcatele lumii: “El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn” 1Petru 2:24. Pavel spune că “El a murit pentru toţi” 2Corint. 5:14-15. De aceea, credem că ceea ce a făcut Isus pe cruce a fost nediscriminatoriu şi necondiţionat pentru întreaga lume; iar dacă aceasta este ispăşirea, atunci păcatele întregii lumi au fost ispăşite deja şi ca urmare toţi vor fi mântuiţi. Această concluzie este Universalism de toată frumuseţea. Dar ştim că nu toţi vor fi mântuiţi; asta înseamnă cu la cruce Hristos n-a făcut ispăşire pentru toţi, aşa că ispăşirea a Sa a fost doar parţială, nu universală, cum susţin textele amintite mai sus. Ca atare El a făcut ispăşire numai pentru câţiva favorizaţi care au fost aleşi pentru mântuire, în timp ce alţii au fost predestinaţi nimicirii. Aceasta ar conduce la doctrina alegerii şi predestinării în forma sa cea mai radicală, o eroare la fel de nebiblică şi inacceptabilă ca şi prima. Noi evităm ambele erori în timp ce credem toate declaraţiile Scriputrii precum şi modelul mozaic al ispăşirii şi considerăm că într-adevăr la cruce Hristos a oferit o jertfă divină pentru întreaga lume, suficientă pentru mântuirea tuturor, pe care o oferă oricui o acceptă; că după aceea, prin meritele jertfei Sale, mijloceşte în faţa Tatălui până la încheierea timpului de har, obţinând iertare păcatelor pentru toţi cei care îl caută în acest scop; şi că în ultima sa lucrare preotească va îndepărta definitiv păcatele tuturor celor care s-au pocăit şi s-au convertit (Fapte 3:19), ispăşirea nefiind completă până când nu este realizată această lucrare de ştergere a păcatelor. Astfel, Hristos nu face ispăşire pentru păcatele tuturor ca ei să fie mântuiţi, nici doar pentru câţiva privilegiaţi, aleşi din veşnicie să fie mântuiţi,ci pentru toţi aceia care, ca agenţi morali liberi, au ales să-L caute pe Domnul pentru iertarea de păcate şi viaţa veşnică. Şi toţi cei pentru care este realizată ispăşirea vor fi mântuiţi pentru veşnicie în împărăţia Sa. Această convingere nu diminuează cu nimic meritele jertfei lui Hristos şi nici valoarea şi slava lucrării Sale de mijlocire în favoarea omului. Mergând pe această direcţie noi nu cădem nici în Universalism, pe de-o parte, nici în predestinaţie, pe de altă parte.

             III Că Sfntele Scripturi ale Noului şi Vechiului Testament au fost date prin inspiraţia lui Duumnezeu şi conţin toată descoperirea voiei Sale dată omului, fiind singura autoritate infailibilă atât pentru credinţă cât şi pentru practică.

             IV. Că botezul este un ritual al bisericii creştine, care urmează credinţei şi pocăinţei — un ritual prin care noi comemorăm ânvierea lui Hristos şi prin acest act noi ne exprimăm credinţa în moartea şi învierea Sa, şi datorită ei, credinţa în învierea tuturor sfinţilor în ziua de apoi, şi că nici o altă modalitate de botezare nu reprezintă mai bine aceste convingeri ca cea prescrisă de Scripturi, anume, botezul prin scufundare. Rom. 6: 3-5; Col. 2: 12.

             V. Că naşterea din nou înseamnă schimbarea completă necesară pentru a fi compatibili cu împărăţia lui Dumnezeu, şi constă în două schimbări majore; prima, o schimbare morală produsă prin convertire şi vieţuire creştină (Ioan 3:3-5) iar a doua o schimbare fizică la a doua venire a lui Hristos, prin care, cei morţi sunt înviaţi pentru veşnicie, iar cei ce sunt în viaţă sunt transformaţi pentru nemurire într-o clipă, într-o clipită de ochi. Luca 20:36; 1Corint. 15:51,52.

             VI. Că profeţia este o parte a revelaţiei lui Dumnezeu dată omului, că ea se află în Scriptură şi ne este de folos pentru învăţătură (2Timotei 3:16); că ea ne este dată nouă şi copiilor noştri (Deut.29:29); că, departe de a fi învăluită în mister, profeţia constituie în mod special Cuvântul lui Dumnezeu ca o candelă pentru picioarele noastre şi ca o lumină pe cărarea noastră (Ps.119:105; 2Petru 1:19), că este pronunţată o binecuvântare asupra celor ce o studiază (Apoc. 1:1-3) şi că, în consecinţă, ea trebuie să fie înţeleasă de poporul lui Dumnezeu suficint ca să le arate poziţia lor în lume şi în istoria lumii, precum şi îndatoririle speciale care le sunt încredinţate.

             VII. Că istoria lumii începând cu datele clare din trecut, apariţia şi căderea imperiilor şi cronologia şi succesiunea evenimentelor până la aşezarea împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu sunt prezentate în numeroase lanţuri profeţice şi că aceste profeţii sunt acum pe deplin împlinite, ami puţin scenele finale.

             VIII. Că doctrina convertirii lumi şi a unui mileniu temporal este o iluzie a acestor zile din urmă, gândite special pentru a-i adormi pe oamnei într-o stare de sigurnaţă înşelătoare, doar ca să fie surprinşi apoi de ziua măreaţă a Domnului care vine ca un hoţ în noapte (1Tesal. 5:3); că a doua venire a lui Hristos trebuie să precedată, nu să urmeze mileniului; că până când Domnul va apărea, puterea papală, cu toate nelegiuirile ei, va continua să lucreze (2Tesalon. 2:8), că grâul şi neghina vor fi amestecate (Matei 13:29.30.39) şi că oamenii răi şi înşelătorii vor merge din rău în mai rău, după cum declară cuvântul lui Dumnezeu în 2Tim. 3:1,13.

             IX. Că greşeala adventiştilor din 1844 este în legătură cu natura evenimentului care a avut loc nu cu momentul lui; că nu ne este dată nici o perioadă profetică care să se întindă până la a doua venire, dar că cea mai lungă periodă menţionată în Biblie, aceea de 2300 de seri şi dimineţi din Daniel 8:14, s-a terminat în 1844 şi ne-a descoperit un eveniment numit curăţirea sanctuarului.

______________________

NOTĂ *Adventiştii din 1844 au aşteptat ca în acel an să aibă loc sfârşitul lumii deoarece au considerat că atunci se vor împlini anumite profeţii care aveau legătură cu venirea Domnului. Cea mai importantă dintre toate a fost aceea din Daniel 8:13-14, care spune că la sfârşitul perioadei profetice de 2300 de zile (ani) sanctuarul va fi curăţit. Eu au crezut că sanctuarul care urma să fie curăţit era pământul şi că curăţire lui urma să se facă prin foc, care urma să cadă din cer la venirea Domnului. Aceste premise au condus inevitabil la concluzi că la încheierea celor 2300 de ani, adică în 1844, Domnul va veni.

             Dar ziua a trecut şi Mântuitorul n-a apărut. Atârnaţi între speranţă şi teamă, şi aşteptând până când s-au epuizat toate greşelile posibile plauzible în socotirea perioadelor de timp, în cele din urmă a devenit evident că undeva s-a făcut o mare greşeală, iar aceasta putea consta în una sau două din următoarele puncte: fie perioada de 2300 de zile nu s-a sfârşit în acel moment iar ei au făcut o greşeală presupunând că se va încheia atunci, fie curăţirea sanctuarului nu se referea la arderea pământului cu foc la a doua venire a lui Hristos şi de acea ei au greşit aşteptând acest eveniment la sfârşitul perioadei profetice. În timp ce era posibil ca să se fi greşit în ambele privinţe, totuşi a devenit tot mai clar că ei se înşelaseră doar în una din ele, această greşeală fiind suficientă pentru a lămuri dezamăgirea lor că Domnul nu venise când crezuseră ei.

             O mişcare în care au fost înrolate mii şi mii de persoane interesate, care au tresăltat de bucurie şi speranţă în inimile lor nu putea fi abandonată, în mod special de aderenţii cei mai sinceri şi serioşi, fără o cerctare şi meditare serioasă. Toate dovezile au fost aşadar reverificate cu atenţie. Curând a devenit evident că au fost adoptate două metode pentru a înţelege motivul din cauza căruia Domnul n-a venit la timpul stabilit., şi să explice dezamăgirea suferită.

O parte mai grăbită a ajuns la concluzia că greşeala consta în privinţa socotirii timpului şi că perioadele de timp profetic n-au expirat. Asta însemna, desigur, să abandonezi toată mişcarea de până atunci, cu toate manifestările puterii divine care au însoţit-o, pentru că dată socotirea timpului a fost greşită atunci totul a fost greşit.

             O altă parte, mişcată de faptul că Dumnezeu le-a oferit atât de multe dovezi ale implicării Sale în mişcarea aceasta, a considerat că El nu a abandonat-o, aşa că au reexaminat atent dovezile primite în fiecare amănunt. Rezultatul studiului lor a fost o convingere clară despre puterea şi armonia argumentului cronologic. Ei n-au văzut nici un motiv să-şi schimbe părerea asupra calculării timpului profetic, ci au fost mai convinşi ca oricând că cele 2300 de zile au fost corect aplicate şi că peroada la care se referă se termină cu adevărat în 1844. Aceştia au fost convinşi că greşeala lor consta în   concepţia iniţială cu privire la subiectul sanctuarului şi a curăţirii lui, că ei greşiseră presupunând că pământul va arde la sfârşitul celor 2300 de zile, deoarece profeţia spunea că atunci “sanctuarul va fi curăţit”. Acest fapt ne oferă diferenţa dintre Adventiştii de ziua a Şaptea şi cei denumiţi Adventişti de ziua întâia, cu referire la cronologie. Cei din urmă, crezând că perioadele profetice au fost date pentru a cunoaşte timpul revenirii lui Hristos, deci încă nu s-au sfârşit, trebuiau să adere la una din următoarele concluzii: fie că tot ce se spune în Biblie despre aceste perioade reprezintă revelaţie nesemnificativă, fie că timpul lui Hristos trebuie să fie cunoscut. Prima concluzie n-o puteau accepta, fiindcă s-ar fi dovedit necredincioşi faţă de Biblie, aşa că şi-au continuat efortul de a reajusta perioadele profetice şi de a fixa alte date pentru revenirea lui Hristos. De aici a început, în anii din urmă, tot acest fanatism în fixarea datelor care au dezgustat lumea în mod natural, mai rău chiar, a adus o stigmatizare asupra oricărui studiu profetic. Pe de altă parte, adventiştii de ziua a şaptea n-au fixat nici o dată. În timp ce ei cred că perioadele profetice trebuie să fie înţelese, ei consideră că aceste perioade au fost corect interpretate şi că toate s-au încheiat, deci acum nu mai există o dată faţă de care să se lege vreo predicţie cu privire la venirea Domnului.

             X. Că sanctuarul noului legământ este Templul lui Dumnezeu din ceruri, despre care Pavel vorbeşte în Evrei începând cu capitolul 8 şi în care slujeşte Domul nostru ca Mare Preot; că acest Sanctuar este modelul care i-a fost arătat lui Moise şi că lucrarea Domnului este adevărata lucrare de preot pe care modelul mozaic îl folosea în vechea dispensaţiune (Evrei 8:1-5 etc.), că acesta şi nu pământul este sanctuarul care trebuie curăţat la sfârşitul celor 2300 de seri şi dimineţi sau zile; curăţirea înseamnă, ca şi în modelul mozaic, intrarea marelui preot în locrul prea sfânt pentru a încheia lucrarea prin înfăptuirea ispăşirii şi îndepărtarea păcatelor din sanctuar care fuseseră transferate asupra lui prin slujirea din prima încăperea a sanctuarului, locul sfânt (Lev.16; Evrei 9:22,23) şi că această lucrare care a început în 1844, constă în ştergerea reală a păcatelor păcătoşilor (Fapte 3:19) şi se face într-un timp scurt dar nespecificat undeva, dar la încheierea căruia lucrarea de mijlocire pentru lume se va încheia şi atunci va avea loc a doua venire a lui Hristos.

             XI. Că cerinţele morale ale lui Dumnezeu sunt aceleaşi pentru toţi oamenii din toate timpurile; că acestea sunt prezentate pe scurt în poruncile rostite de Iehova de pe Sinai, scrise pe table de piatră şi aşezate în chivot, care era numit în consecinţă “chivotul legământului” (Num.10:33; Evrei 9:4); că această lege este neschimbătoare şi veşnică, fiind o transcriere a tablelor depozitate în chivotul advăratului sanctuar de sus, care este de asemenea şi din acelaşi motiv, numit “chivotul legământului lui Dumnezeu”, pentru că în timpul sunetului celei de-a şaptea trâmbiţe ni se spune că “Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său.” Apoc. 11:19.

             XII. Că porunca a patra a acestei legi ne porunceşte să păzim ziua a şaptea în fiecare săptămână, zi numită în prezent Sâmbătă, să ne abţinem de la propria lucrare dar să ne ocupăm de lucrurile sacre şi datoriile religioase; că acesta este singurul Sabat cunoscut în Biblie, fiind ziua care a fost aşezată deoparte mai înainte ca Paradisul să fie pierdut (Gen. 2:2-3) şi va fi serbat în Paradisul restabilit (Isaia 66:22-23); că motivele pe care a fost întemeiată instituţia Sabatului aparţin doar zilei a şaptea şi ca atare ele nu se aplică nici unei alte zile şi că termenul Sabat evreiesc, aplicat zilei a şaptea, şi Sabat creştin, aplicat primei zile a săptămânii, sunt doar termeni omeneşti, nebiblici, falşi în semnificaţia lor.

             XIII. Că omul fărăgelegii, papalitatea, s-a încumetat să schimbe vremile şi legea (legea lui Dumnezeu, Dan. 7:25) şi a înşelat aproape toată creştinătatea cu privire la porunca a patra, de aceea noi credem profeţia referitoare la o reformă care trebuie realizată printre cei credincioşi chiar înaintea revenirii lui Hristos. Isaia 56:1,2; 1Petru 1:5; Apoc. 14:12 etc.

             XIV. Că urmaşii lui Hristos ar trebui să fie un popor deosebit, neumblând după lucrurile lumii acestei nici conformându-se ei, neiubind plăcerile sau nebuniile lumii în diferitele ei forme, după cum spune apostolul Iacov în cap.4:4 “Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu?” şi după cum a spus Isus “Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni… Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona”. Matei 6:24.

             XV. Că Scripturile insită asupra simplităţii şi modestiei în îmbrăcăminte ca un semn proeminent al uceniciei în cei care mărturisesc a fi urmaşii Celui ce a fost “blând şi umil cu inima”, că purtarea de aur, perle şi ornamente scumpe sau orice altceva menit doar să înfrumuseţeze persoana şi să cultive mândria inimii fireşti terbuie îndepărtate, conform Scripturii. 1Tim.2:9,10; 1Petru 3:3,4.

             XVI. Că mijloacele pentru susţinerea lucrării evangheliei între oameni ar trebui obţinute din dragoste pentru Dumnezeu şi semeni, nu prin loterii bisericeşit sau ocazii destinate distracţiei sau îngăduirii apetitului celui păcătos, cum ar fi bazarurile filantropice, sărbătorile, dineurile, operele de binefacere şi orice alte convenţii sociale care sunt o ruşine pentru pretinsa biserică a lui Hristos; că proporţia din venituri cerută celor din zilele noastre nu poate fi mai mică decât cea cerută celor din vechime, ci este la fel ca cea oferită de Avraam (a cărui copiii suntem noi, dacă suntem ai lui Hristos, Gal. 3:29) lui Melhisedec (un simbolul al lui Hristos) atunci când i-a dat a zecea parte din tot (Evrei 7:14); zecimea este a Domnului (Lev.27:30) şi la această zecime din venitul oricui trebuie adăugate daruri de către cei ce pot oferi daruri pentru susţinerea Evangheliei 2Corint.9:6; Maleah. 3:8-10.

XVII. Că inima firească este în vrăjmăşie cu Dumnezeu şi legea Sa, această vrăjmăşie poate fi înlăturată doar printr-o transformare radicală a caracterului, o schimbare a nelegiurii cu principii sfinte, că această transformare urmează pocăinţei şi credinţei şi este lucrarea specială a Duhului Sfânt şi înseamnă regenerare sau transformare.

XVIII. Că din moment ce toţi am încălcat legea lui Dumnezeu şi nu mai putem prin propriile eforturi să ne supună cerinţelor Sale drepte, toţi suntem dependenţi de Hristos în primul rând pentru îndreptăţire faţă de păcatele noastre trecute, iar în al doilea rând, pentru ajutor ca pe viitor să trăim în armonie cu Legea Sa cea sfântă.

XIX. Că Duhul lui Dumnezeu a fost promis să se manifeste pe sine (itself) în biserică prin anumite daruri, amintite în special în 1Corint. 12 şi Efeseni 4; că aceste daruri n-au fost menite să înlocuiască Biblia sau să fie aşezate deasupra ei, aceasta fiind suficientă ca să ne facă înţelepţi pentru mântuire, dar nici că Biblia va lua locul Duhului Sfânt; că, prin enumerarea diferitelor sale (its) moduri de operare, acel Duh s-a îngrijit de propria (its) sa existenţă alături de poporul lui Dumnezeu până la sfârşitul timpului, pentru a conduce la înţelegerea acelui cuvânt pe care l-a inspirat, pentru a convinge de păcat şi pentru a efectua schimbarea din inimă şi viaţă; şi că cei care îi refuză Duhului locul şi lucrarea sa (its), neagă deschis acea parte a Bibliei care îi (it) atribuie această lucrare şi poziţie.

XX. Că Dumnezeu, în conformitate cu procedurile sale neschimbătoare faţă de neamul omenesc, a trimis o solie referitoare la apropiata revenire a lui Hristos; şi că această lucrare este simbolizată prin trei solii din Apocalipsa 14, ultima arătând lucrarea de reformă asupra legii lui Dumnezeu, ca poporul Său să facă o pregătire completă pentru acel eveniment.

XXI. Că timpul curăţirii sanctuarului (vezi punctul X), sincronizat cu timpul proclamării celei de-a treia solii (Apoc. 14:9.10) este un timp al judecăţii de cercetare, la început avându-se în vedere cei morţi iar apoi, la sfârşitul timpului de probă, avându-se în vedere cei vii, pentru a hotărâ cine dintre miliardele de persoane care acum dorm în ţărâna pământului sunt vrednici de prima înviere şi cine dintre mulţimile de oameni care se află în viaţă sunt vrednice de trasformare instantanee – hotărâri care trebuie luate înainte ca Domnul să apară.

XXII. Că mormântul, către care ne îndreptăm toţi, exprimat prin cuvântul ebraic sheol şi cuvântul grec hades este un loc ori condiţie în care nu există lucrare, dorinţă, înţelepciune sau cunoştinţă Ecles. 9:10.

XXIII.Că stare la care suntem reduşi prin moarte este una a tăcerii, inactivităţii şi lipsei totale de cunoştinţă Ps.146:4; Ecles.9:5,6; Dan. 12:2.

XXIV. Că din acest loc al prinsorii, mormântul, omenirea va fi eliberată printr-o înviere trupească; cei neprihăniţi având parte de prima înviere, care va avea loc la a doua venire a lui Hristos; cei răi, la a doua înviere, care va avea loc după o mie de ani după prima Apoc. 20:4-6.

XXV. Că la ultima trâmbiţă, credincioşii care se află în viaţă vor fi schimbaţi într-un moment, într-o clipeală de ochi, şi împreună cu credincioşii înviaţi vor fi uniţi ca să-L întâmpine pe Domnul în văzduh, ca să fie astfel pentru totdeauna cu Domnul. 1Tes.4:16,17; 1Corint.15:51,52.

XXVI. Că cei deveniţi deacum nemuritori sunt luaţi la ceruri, în Noul Ierusalim, casa Tatălui, în care sunt multe locaşuri (Ioan 14:1-3), unde vor împărăţi cu Hristos o mie de ani, judecând lumea şi îngerii căzuţi, adică vor stabili pedeapsa care va fi executată asupra lor la sfârşitul celor o mie de ani (Apoc. 20:4; 1Corint.6:2-3); că în timpul acesta pământul va rămâne într-o stare dezolantă şi distrusă (Ieremia 4:23-27), descrisă, ca la început, prin cuvântul grecesc abis (Gen.1:2) şi că aici Satana este închis timp de o mie de ani (Apoc. 20:1-2) şi în final va fi distrus aici (Apoc. 20:10; Maleahi 4:1); scena ruinei pe care a adus-o în univers va fi locul prisonieratului său iar în final locul execuţiei sale finale.

XXVII. Că la sfârşitul celor o mie de ani Domnul coboară cu poporul său şi Noul Ierusalim (Apoc. 21:2), răii cei morţi vor fi înviaţi şi vor fi pe acest pământ distrus, neînnoit încă, şi se va strînge în jurul cetăţii celor sfinţi (Apoc. 20:9), dar focul care va coborâ de la Dumnezeul cerurilor şi îi va nimici. Ei sunt apoi disturşi cu desăvârşire, rădăcină şi ramură (Maleah. 4:1), ajungând ca şi cum n-ar fi fost niciodată  (Obadia 15,16). În această distrugere veşnică din prezenţa Domnului (2Tesalonic. 1:9) cei răi vor recunoaşte “pedeapsa veşnică” rostită asupra lor (Matei 25:46) care este moartea veşnică (Romani 6:23; Apoc. 20:14-15. Aceasta este nimicirea celor răi, focul care îi conumă fiind focul pentru care “cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate…” care va topi totul cu intensitatea sa şi va curăţa pământul de orice pată provocată de păcat. 2Petru 3:7-12.

XXVIII. Că un pământ nou şi ceruri noi vor apărea prin puterea lui Dumnezeu din cenuşa celui vechi, şi că pământul înnoit cu capitala sa Noul Ierusalim, v fi locuinţa veşnică a sfinţilor, locul unde neprihănirea va locui pentru totdeauna 2Petru 3:13; Psalmi 37:11,29; Matei 5:5.