BĂTĂLIA BIBLIILOR

ESTE UŞOR DE OBSERVAT că în ultimul timp sunt tot mai multe voci care critica versiunile consacrate şi larg răspândite ale Bibliei. Desigur, după cum era de aşteptat, în fruntea listei se află versiunea King James. Adevărul este că vocile critice la adresa acestei traduceri a Bibliei n-au apărut abia acum, ci ele s-au auzit încă din primele zile de existenţă ale acestei versiuni. Motivul adevărat al criticilor se datorează faptului că versiunea King James reprezintă acel “ceva” care deranjează.

De fapt, nu traducerea în sine este ţinta criticilor, ci mai degrabă originalul după care a fost redactat KJV. – texte antice în proporţi de 89% , cele mai corecte texte păstrate din secolul 3 şi 4.

Cei care se opun statutului versiunii KJV şi textului pe care se bazează, cunoscut sub numele de Textus Receptus (textul primit), consideră că există alte câteva texte mai bune cărora ar fi trebuit să li se acorde mai mult credit, din mai multe motive.

Dar o analiză mai atentă a subiectului în discuţie ne arată că nu există nici un  argument relevant pentru contestaţie. Cu scopul de a ajunge la o înţelegere corectă a subiectului discutat, şi pentru a vedea ce se află în spatele disputei asupra manuscriselor biblice folosite, este necesară o incursiune în mărturia istoriei.

Lucian a trăit între anii 250-312 şi s-a născut în Siria. El a fost editorul textelor sacre cunoscute sub numele de Textus Receptus. Acesta a fost materialul pe care s-a bazat versiunea King James. Lucian nu a scris el însuşi acest text ci el doar a selectat versiunile bune ale vremii sale, întrucât în circulaţie se aflau multe versiuni ale cărţilor biblice. Pe atunci erau cel puţin 80 de secte eretice şi fiecare dintre acestea nu s-au dat înapoi de la a scoate sau a adăuga cuvinte în cărţile care au fost apoi incluse în Biblie. Din acest motiv a fost necesară o selecţie atentă dintre toate versiunile existente.

Lucian şi şcoala sa au adunat materialele şi au editat o Biblie completă, de la Geneza la Apocalipsa. Scriitori binecunoscuţi precum Ieronim, Erasmus, Luther, John Burgon şi Fenton J.A. Hort au susţinut ,de asemenea, că Lucian a fost editorul Textus Receptus. Desigur aceasta implică faptul că aceste texte se aflau deja în circulaţie înainte de colectarea lor.

O altă dovadă a faptului că Textus Receptus sunt mai vechi decât secolul 3 este versiunea Peshitto. Se ştie şi este larg recunoscut faptul că Biblia a fost tradusă în limba siriacă în jurul anului 150 d.Hr. Această traducere este cunoscută sub numele de Peshitto, iar această Biblie chiar şi astăzi este foarte apropiată de Textus Receptus.

O autoritate în domeniu a făcut următoarea remarcă:

“Peshitto este folosită chiar şi astăzi de către nestorieni. Ei au păstrat această versiune dintotdeauna, ca şi monofiziţii din Siria, creştinii din Malabar şi maroniţii din muntele Liban. (Burgon and Miller, The Traditional Text p. 128)

Pe timpul când împăratul Constantin s-a “convertit” la creştinism, în jurul anului 330 d.Hr., ca un mijloc politic de a-şi întări autoritatea imperială, păgânismul a început să intre în biserică sub forma închinării la soare şi alte asemenea manifestări. Dovada acestui fapt poate fi găsită într-unul dintre decretele lui Constantin din anul 321 d.Hr.:

“În venerabila zi a Soarelui magistraţii şi oamenii care locuiesc în oraşe să se odihnească şi toate magazinele să fie închise; însă la ţară, persoanele angajate în lucrări agricole au dreptul să-şi continue activitatea deoarece adesea se întâmplă că într-o altă zi ei nu pot să-şi recolteze grâul, nici să-şi planeze via, ca nu cumva prin nefolosirea momentului prielnic bogăţia cerului să se piardă. (Începând cu 7 martie, Crispus şi Constantin au devenit pentru a doua oară consuli.” Codex Justinianus, lib. 3, tit. 12, 3; tradusa in History of the Christian Church, Philip Schaff, D.D., (7-vol.ed.) Vol. III, p.380. New York, 1884

Legat de această lege dr. A.Chr.Bang spune:

“Această lege duminicală nu constituie un favoritism făcut creştinismului… Este evident că între anii 313-323, prin toate deciziile sale, împăratul a urmărit în mod consecvent realizarea obiectivului său religios: unirea păgânismului cu creştinismul. Kirken og Romerstaten (The Church and the Roman State) p.256. Christiania, 1879.

Această perioadă a fost potrivită pentru afirmarea gnosticilor Origene şi Eusebiu.  Aceşti bărbaţi şi-au dorit să scrie o Biblie care să fie în conformitate cu propriile lor opinii filozofice. Dar până până atunci a fost doar o singură versiune a Bibliei. Oricum, opinia lui Origene asupra Scripturii era următoarea: “Scripturile sunt de puţin folos celor care le înţeleg aşa cum au fost scrise”. Istoricii recunosc faptul că Origene era îndrăgostit până peste cap de filozofia grecească şi de Platon. (McClintock and Strong, Origen).

DOUĂ BIBLII AFLATE ÎN COMPETIŢIE

Din acest moment al istoriei manuscrisele Bibliei iau doua direcţii distincte. O direcţie trasată de Textus Receptus şi o altă direcţie trasată de alte câteva alte manuscrise.

Este bine cunoscut faptul că sunt “câteva”manuscrise. Dar de fapt sunt doar două manuscrise principale ale aceleiaşi categoii: Siniaticus şi Vaticanus, cunoscute şi sub numele de Codex A şi Codex B.

Sidney Collett în cartea sa “The Scripture of Truth” scriind despre manuscrisele Siniaticus, care au fost  descoperite de către dr. Tischendorf, spune următoarele:

“Dr.Tischendorf considera că acestea, împreună cu manuscrisele Vaticanus, au fost două din cele 50 de copii ale Bibliei care erau făcute în Grecia la comanda împăratului Constantin, prin anul 331, d.Hr., sub supravegherea episcopului Eusebius, istoricul din Cezareea.” p.28.

Această convingere referitoare la originea celor două manuscrise este împărtăşită de un mare număr de specialişti. Eusebius era un discipol al lui Origen şi aceste texte au fost în cea mai mare parte rezultatul muncii lui Origene. Din această versiune a lui Eusebius, mai târziu, Ieronim a produs versiunea Vulgata.

Abbo Martin, un critic catolic binecunoscut, susţine că Vaticanus şi Siniaticus au fost realizate de Origene şi de alţii (vezi Schaff, Companion to the Greek Text).

Aceste două manuscrise n-au fost cunocute timp de aproape 1000 de ani, fiindcă în tot acest timp nu feseseră încă descoperite. Sinaiticus a fost găsit în afara unei mănăstiri din Sinai, iar Vaticanus în cetatea Vatican.

Faptul că Vulgata îşi are originea în Vatican n-ar trebui să fie o surpriză, fiindcă în timpul Evului Înunecat, a fost interzisă deţinerea oricărei versiuni a Bibliei de către cei din popor, până în momentul Reformaţiunii, când Biblia a fost reaşezată în atenţia publicului. De exemplu, în anul 1490, Torquemada a făcut ca multe Biblii ebraice şi peste 6000 de alte cărţi să fie arse în Salamanca. Având în vedere acest exemplu, este uimitor că au supravieţuit până în zilele noastre atât de multe copii ale Textus Receptus .

Erasmus, ilustrul învăţat al timpului său, a scris varianta definitivă a manuscriselor biblice în limba lor originală (limba greacă) respingând manuscrisele corupte care erau în circulaţie. În esenţă, ceea ce a adunat Erasmus erau Textus Receptus, iar munca sa nu a fost de a crea aceste texte ci de a le compara şi a elimina inserţiile făcute în decursul timpului, mai cu seamă în timpul evului întunecat, publicând apoi textul pentru a fi utilizat de toţi învăţaţii.

Mulţi ar dori să poată dovedi că Textus Receptus este doar o invenţie recentă, dar falsitatea acestei acuzaţii poate fi demonstrată imediat prin însăşi faptul că mulţi dintre părinţii bisericeşti din vechime care au citat din Scriptură au prezentat textele exact aşa cum sunt redate şi în Textus Receptus. De exemplu, Tertulian citează Apocalipsa 22:14 prin anul 220, d.H.; la fel şi Cyprian (250) şi Tertonius (390). Toţi aceştia folosesc expresia ”păzesc poruncile Lui”, aşa cum apare în Textus Receptus şi nu “să-şi spele hainele” cum spune versiunea Vaticanus. Prima menţionare a acestei expresii din urmă a fost făcută de către Athanasie, episcop de Alexandria înre anii 326-373, aşa că este clar faptul că Textus Receptus precede chiar şi cele mai timpurii manuscrise pe care le avem azi la îndemână.

John William Burgon, autor al cărţii The Traditional Text of th Holy Gospel şi Causes of Corruption in the Traditional Text, care a realizat un studiu aprofundat asupra citatelor folosite de părinţii bisericeşti, spune: “În ceea ce-i priveşte pe părinţii bisericeşti care au murit înainte de anul 400 d.Hr., se ridică următoarea întrebare: au avut în mâinile lor textele aşa cum au fost ele scrise iniţial sau nu? Rezultatele cercetării scot în evidenţă că, atât prin cantitatea cât şi prin calitatea citatelor, ei au avut acces la scrierile tradiţionale care erau predominante în perioada respectivă.” (p.116).

“În afara faptului că cercetarea a confirmat existenţa textelor tradiţionale, citatele părinţilor timpurii arată că circulau texte contrafăcute care, în cele din urmă, au fost îndepărtate de către valul predominant al textelor tradiţionale transmise.” (p.117).

“Predominarea textelor originale se poate observa în lista dată de părinţii timpurii. Scrierile lor dovedesc că atât în propriile scrieri cât şi în uzul general al bisericii, şi-au făcut aparia şi textele modificate dar în cele din urmă textele tradiţionale au câştigat bătălia.” (p.121).

“O confirmare importantă ne este dată şi de către dr.Hort care susţine că o revizie a textelor originale a fost realizată şi în Antiohia, în mijlocul secolului patru. A fost o îmbunătăţire treptată a textelor aflate în cirulaţie şi astfel au fost respinse textele corupte.” (129)

“Este bine cunoscut faptul că versiunea Peshitto, despre care am vorbit mai sus, este în armonie cu textele tradiţionale.” (p.130). Cu alte cuvinte, de exemplu, în biserica grecească textul tradiţional (Textus Receptus) a fost folosit din 312 până în 1453 d.Hr. În textele răsăritene scrise în limba aramaică, limba care se vorbea pe timpul scrierii Noului Testament, se observă similitudinile cu Textus Receptus, cum de altfel o face şi versiunea Coptică. Alţii consideră că dacă Erasmus ar fi ştiut că în varietatea de scrieri care se aflau în circulaţie ar fi existat una mai corectă decât Textus Receptus le-ar fi folosit pe acelea. De altfel, Erasmus era la curent cu existenţa versiunii Vaticanus (Codex B), dar n-a folosit-o.

“O scrisoare primită de Erasmus în anul 1533 conţine un număr de citate din Vaticanus prin care se susţine superioritatea acesteia faţă de Textus Receptus.” Sir Fredrick Kenyon, “Our Bible” p.133. Însă poate fi uşor înţeles punctul acesta de vedere când ne uităm la persoana care face o astfel de afirmaţie: profesorul Paulus Bombasius din Roma. [S.P. Tregelles, On the printed Text of the Greek test., p.22]

Este deci evident faptul că Erasmus era la curent cu existenţa unor “scrieri mai vechi şi mai corecte”, dar atât el cât şi traducătorii KJV au respins această pretenţie în deplină cunoştinţă de cauză.

La urma urmei, ceea ce este important de reţinut este faptul că marea majoritate a manuscriselor în limba greacă erau în fond Textus Receptus şi că ele nu-şi datorează existenţa lui Erasmus. El n-a făcut altceva decât să publice aceste texte şi să le facă accesibile. Textus Receptus pe care Erasmus le-a publicat nu erau rodul propriei sale mâini, ci erau textele principale care se aflau în circulaţie încă din anul 350 d.Hr. Şi tot pe baza acestor texte s-a făcut şi traducerea KJV.

În legătură cu natura manuscriselor existente, iată ce se spune în Which Bible?, editată de David Otis Fuller, D.D., 1970:

“Marea majoritate a textelor nou-testamentare greceşti coincid atât de bine una cu alta încât ele pot fi considerate, fără nici un dubiu, ca fiind textele Noului Testament. Aceste texte sunt în mod uzual numite texte bizantine de către specialiştii moderni, dat fiind faptul că Noul Testament grecesc era larg folosit în cea mai mare parte a perioadei bizantine (312-1453).

Aş dori doar să adaug că manuscrisele care nu corespund cu textele tradiţionale sunt doar o mică minoritate, de proximativ 11 procente din total, dar acestea diferă şi una faţă de cealaltă. De aceea, dacă cineva ar fi decis că ele ar fi fost cele corecte, totuşi ar fi rămas o mare problemă de rezolvat: care dintre ele este cea corectă? În plus, din unele dintre aceste manuscrise lipsesc multe capitole ale Bibliei. Acest fapt nu este un argument în favoarea originalităţii lor, doar dacă cineva consideră că aceste capitole nu existau în manuscrisele originale, ceea ce pare puţin probabil.

Dr. F.C. Cook (capelan al reginei Angliei) a fost invitat să facă parte din comitetul de revizuire, dar a refuzat. El face următoarea afirmaţie referitoare la traducerea KJV:

“Textus Receptus au fost iniţial verificate, comparând manuscris cu manuscris, şi au fost reţinute doar cele care corespundeau cu cele mai vechi şi mai bune texte greceşti şi latine folosite de părinţii bisericeşti timpurii, precum şi cu cele mai bune manscrise existente.” Revised Version of the first three Gospels, p.226.

Atît ediţia Erasmus cât şi Versiunea KJV au dat un mare avânt reformaţiunii. Şi, cum era de aşteptat, vrăşmaşii reformaţiunii au făcut tot ce se putea pentru a distruge influenţa acestei lucrări. Impactul pe care le-a avut KJV şi Textus Receptus poate fi înţeles din următoarea declaraţie a Dr.Kenrick, Episcop Catolic de Philadelphia. În prefaţa sa la Biblia Catolică din 1849, în fapt o traducere în limba engleză a Bibliei Catolice, el spune: “În urma examinării faimoaselor manuscrise de la Roma, Alexandria, Cambridge, Paris şi Dublin, s-a dat un verdict în favoarea versiunii Vulgata. La Reformaţiune, textele care au fost considerate un standard au fost cele greceşti, şi pe baza lor s-au publicat versiunile reformatoare. În acelaşi timp, versiunea latină Vulgata a fost desconsiderată.”

REVISIONISM

Mulţi au dorit să “revizuiască” această situaţie, iar modul cel mai la îndemână este “revizuirea” versiunii KJV astfel încât ea să fie “adusă” în armonie cu versiunile Vaticanus şi Siniaticus. De fapt, duşmănia unora faţă de Textus Receptus şi KJV este de netăgăduit. Hort însuşi scria: “Gândiţi-vă la acele Textus Receptus mârşave”. Life of Hort Vol.1, p.214

Dearn Burgon (o autoritate binecunoscută) spune în Revision Revised, p.269:

“Un FAPT  care îi dă mari bătăi de cap Dr.-lui Hort şi Editorului său, ca şi altora asemenea lor, este acela că textul grecesc tradiţional al Noului Testament, pe care îl puteţi numi cum vreţi, Erasmian sau Complutesian, Stephens sau Beza sau Elzevirs etc. , a ajuns până la noi şi el este confirmat de scrierile antice ale părinţilor bisericeşti… Cititorul nostru nu poate uita că însuşi Dr. Hort a trebuit să admită că Textus Receptus sunt, dincolo de orice îndoială, textele greco-siriace dominante în perioada 350-400 d.Hr.

Faptul că Westcott şi Hort folosesc în principal manuscrisele Vaticanus şi Siniaticus pentru editarea versiunii Revizuite a KJV, devenită astfel RSV, se poate dovedi foarte uşor.

Dr. Cook, cel care a fost ales să facă parte din comisia de revizuire a versiunii standard, dar a refuzat, a menţionat în cartea sa “Revised Version of the First three Gospels”, p.227:

“Este evident că în Versiunea Standard Revizuită (RSV) au fost introduse inovaţii, pe care eu le-am denunţat ca fiind cu totul greşite, până acolo încât faptele şi expresiile de bază ale celor trei evanghelii au fost afectate. Cititorul poate observa uşor aceste inovaţii pentru a fi convins… Şi acestea au fost făcute pe baza a două sau chiar a unui singur manuscris: Vaticanus şi Siniaticus”.

Astfel au fost desconsiderate atât manuscrisele cursive (adică cele scrise într-un mod cursiv şi care sunt mai vechi) cât şi cele unciale (scrise cu litere mari).

  TRADUCERILE NOI

 Se poate demonstra foarte uşor că traducerile noi derivă din textele greceşti ale lui Westcott şi Hort şi nu din Textus Receptus, prin simpla comparaţie a unor paragrafe.

De exemplu, noua versiune a Bibliei New International Version, face următoarea notificare după textul din Marcu 16:8 “Două dintre cele mai importante manuscrise nu conţin Marcu 16:9-20”.

Care sunt cele două manuscrise importante menţionate aici? Ei bine, nu trebuie să mergem prea departe în căutările noastre, fiindcă în nota din versiunea New King James Version (NKIJ) obţinem răspunsul: “Versetele acestea lipsesc din  Codex Siniaticus şi CodexVaticanus, deşi în aproape toate celelalte manuscrise ele apar”.

Orice cititor poate observa că aceste noi traduceri omit unele versete doar pe baza acestor două manuscrise, respingându-le astfel pe toate celelalte. Credeţi că este un motiv suficient pentru a “scoate” chiar şi un singur cuvânt din această carte?

Dar să vedem ce altceva mai conţin sau ce mai omit aceste două manuscrise “importante şi net superioare”:

Date despre manuscrisul Vaticanus

Deşi include cărţile apocrife, manuscrisul exclude următoarele texte :

· Gen 1:1 la Gen 46:28
· Ps 106 la Ps 138
· Mat 16:2-3
· Evrei 9:14-13:25
· Toată cartea Apocalipsa
··Ele omit astfel din Noul Testament :
· 237 cuvinte
· 452 expresii
· 748 propoziţii
· (2556 total omisiuni )

Că acestea se datorează neglijenţei scribilor este evident din faptul că “aceeaşi scribi au repetat de două ori acelşi cuvânt sau propoziţie” (DR. Scrivener, “Introducere” Vo.1, p.120). Aşa că putem înţelege uşor motivul pentru care această copie (Vaticaus) nu a fost considerată “importantă” de către cei care au studiat  atent Textus Receptus.

Dr. Hsker spune “Codex B (Vaticanus) este vinovată de tentativa de a susţine tendenţios unele doctrine.

Acele Textus Receptus mult hulite de unii au fost temelia pe care Codex B le-au corupt şi le-au schimbat, lucru recunocut de întreaga Biserică până în anul 1881, când Hort-ismul, în alte cuvinte Alexandrismul, a căpătat “undă verde”. (Codex B and Its Allies), part.1, p.465

  Date despre Siniaticus

 Acest manuscris conţine aproape tot Noul Testament dar îi adaugă “Păstorul lui Hermes”, “Bel şi Dragonul” şi “Epistola lui Barnaba”. Manuscrisul a fost alterat serios prin “cel puţin zece revizuiri, cele mai multe dintre ele realizate prin secolele şase şi şapte”, Dr.Scrivener “A Full Collation of the Codex Siniaticus” p.XIX, Introduction.

Mr.Philip Mauro adaugă “Există dovezi interne care conduc la concluzia că manuscrisul reprezintă munca unui singur scrib, care fie a lucrat neglijent fie a fost incompetent, sau ambele…” Which Version, p.45.

Devine astfel evident că este lipsit de încredere şi a fost respins de atâtea personalităţi.

 Dean Burton spune:

“Inconsecvenţa textelor Codex A şi B nu este o problemă de opinie, ci o problemă de dovezi. Aceste două manuscrise sunt cele mai lipsite de încredere documente existente.” Revision Revised, p.315.

Ambele manuscrise sunt bine conservate şi puţin folosite, indicând în felul acesta puţina încredere de care s-au bucurat.

Iată câteva dintre versetele omise de noua versiune NIV, tradusă din textul Vaticanus, ignorând toate dovezile care susţin contrariul.

Mat.18:11; Mat.17:21; Mat.23:14; Marcu 7:16; Marcu 9:44; Marcu 9:46; Marcu 11:26; Marcu 15:28; Luca 17:36; Luca 23:17, Ioan 5:3.4; Fapte 8:37; Fapte 15:34; Fapte 24:7, Fapte 28:29, Rom.16:24.

Biblia face câteva declaraţii puternice care ar trebui să se constituie într-un avertisment serios pentru adăugarea respectiv scoaterea vreunei părţi din ea.

“Să n-adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc eu, şi să nu scădeţi nimic din ele; ci să păziţi poruncile Domnului, Dumnezeului vostru; aşa cum vi le dau eu.” Deut.4:2.

“Şi dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea Sfântă, scrise în cartea aceasta.” Apoc.22:19.

“N-adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească, şi să fii găsit mincinos” Prov.30:6.

Noile traduceri (NIV, RSV, etc) işi trâmbiţează acurateţea textului faţă de aşa numita versine “răsuflată” KJV. Însă aceste presupuse transcrieri “mult mai fidele” sunt doar versiuni noi ale vechii Biblii latine Vulgata. Şi lucrul acesta se poate dovedi uşor.

Douay este o altă transliterare a Vulgatei. Comparând orice traducere modernă cu Douay (Vulgata) se observă uşor că ele sunt fidele Vulgatei. De exemplu, versiunea NIV este o paralelă a versiunii Douay.

Este important să reţinem că modificările textuale afectează în mod serios doctrinele Bibliei.

CONCLUZII

Toate faptele prezentate mai sus ne oferă o imagine clară. Argumentele împotriva KJV şi cele în favoarea noilor versiuni bazate pe aşa numitele manuscrise “mai importante” nu este nimic altceva decât vechiul conflict între cele două versiuni ale Bibliei: Textus Receptus în forma KJV şi Vulgata latină în forma unei mulţimi de “traduceri noi”.

Avem multe dovezi care confirmă vechimea şi răspândirea antică a versiunii Textus Receptus:

1. Citatele din părinţii bisericeşti timpurii, dintre care majoritatea apar în conformitate cu Textus Receptus, unele dintre ele chiar şi în secolul doi.

2. Versinea Peshitto, care în general susţine acurateţea Textus Receptus. Reţineţi că această versiune a fost tradusă în secolul doi.

3. Faptul că Lucian a trăit în a doua parte a secolului trei şi este în general considerat editorul Textus Receptus, care era deja larg răspândit în momentul în care el le-a selectat şi le-a adunat, formând astfel ceea ce astăzi se cunoaşte ca fiind Biblia.

4. Numărul mult mai mare de manuscrise aflate în armonie unele cu altele, susţinând acurateţea Textus Receptus.

În loc ca manuscrisele Vulgatei şi care stau la baza noilor traduceri să fie mai demne de încredere, ele s-au dovedit a fi lucrarea defectuoasă a unui scrib incompetent şi, mai rău decât atât, o încercare de a altera Scripturile în conformitate cu anumite doctrine.

În lumina acestor fapte, prioritatea acordată acestor manuscrise compromise este greu de înţeles!

Versiuna KVJ rămâne singura versiune fidelă marii majorităţi a textelor antice existente. Este, de asemenea, versiunea care reaşează Biblia în mâna oamenilor obişnuiţi. Textus Receptus a fost principalul sprijin pentru creştinătate timp de aproape 2000 de ani. Respingerea superiorităţii ei înseamnă de fapt o reîntoarcere în Evul Întunecat.