Ce credeau pionierii adventişti despre Trinitate

Acest articol scris de R.F.Cottrell, publicat în Review în 1 iunie 1869, expune lămurit atitudinea pionierilor şi credinţa lor în ceea ce priveşte chestiunea trinităţii – A.L.White

Aceasta a fost o doctrină populară, şi a fost privită ca fiind corectă de când episcopul Romei a fost înălţat la rangul şi puterea de pontif. Respingerea ei este considerată o erezie periculoasă; dar fiecărei persoane i se permite să o explice în felul său. Toţi par a fi de acord că trebuie să o susţină, dar fiecare are libertatea de a o lua în felul său, pentru a împăca susţinerile ei contradictorii; prin urmare, sunt susţinute o mulţime de puncte de vedere de cei care o îmbrăţişează, toate fiind corecte, cred, atâta vreme cât îşi dau acordul oficial pentru doctrină.

În ceea ce mă priveşte, niciodată nu m-am simţit chemat de a o explica, nici de a o adopta sau de a o apăra, şi nici nu am predicat împotriva ei. Dar probabil că eu L-am înălţat pe Domnul Isus Hristos tot atât de mult ca şi cei care se numesc trinitarieni. Aceasta este prima dată când ridic pana pentru a spune ceva referitor la doctrină.

Motivele pentru care nu o adopt şi nu o apăr sunt: 1. Numele ei este nescripturistic; trinitatea, sau Dumnezeul triunic este necunoscut Bibliei; eu am adoptat ideea că doctrinele care necesită cuvinte născocite de mintea omenească pentru a le exprima, sunt doctrine născocite. 2. Nu m-am simţit niciodată chemat să adopt sau să explic ceea ce este contrar tuturor simţurilor şi raţiunii pe care Dumnezeu mi le-a dat. Toate încercările mele de a explica un subiect ca acesta, nu l-ar clarifica prietenilor mei.

Dar dacă sunt întrebat ce cred despre Isus Hristos, răspunsul meu este că eu cred tot ceea ce spune Scriptura despre El. Dacă mărturia Îl prezintă ca fiind în slavă împreună cu Tatăl înainte de a fi lumea, eu cred. Dacă spune că era la început cu Dumnezeu, că era Dumnezeu, că toate lucrurile au fost făcute prin El şi pentru El, şi că fără El nu a fost făcut nimic din cele create, eu cred. Dacă Scripturile spun că El este Fiul lui Dumnezeu, eu cred. Dacă este declarat că Tatăl L-a trimis pe Fiul Său în lume, eu cred că El a avut un Fiu de trimis.

Dacă mărturia spune că El este începutul creaţiei lui Dumnezeu, eu cred. Dacă este spus că El este strălucirea slavei Tatălui şi imaginea exactă a persoanei Sale, eu cred. Şi când Isus spune: „Eu şi Tatăl una suntem” eu cred, şi când El spune: „Tatăl este mai mare decât Mine”, eu cred şi aceasta de asemenea; este cuvântul Fiului lui Dumnezeu, iar pe lângă aceasta, este perfect logic şi cu desăvârşire grăitor de la sine.

Dacă sunt întrebat cum cred că Tatăl şi Fiul sunt una, răspund: „Sunt una într-un fel raţional, nu contrar raţiunii. Dacă „şi”-ul din propoziţie înseamnă ceva, atunci Tatăl şi Fiul sunt două fiinţe. Sunt una în acelaşi sens în care Isus S-a rugat ca ucenicii săi să fie una. El L-a rugat pe Tatăl Său ca ucenicii Săi să fie una. Exprimarea Sa este ca ei să fie una „după cum noi suntem una”.

Se poate obiecta că, dacă Tatăl şi Fiul sunt două fiinţe distincte, închinându-ne la Fiul şi numindu-L Dumnezeu, nu încălcăm prima poruncă a Decalogului?

Nu; este voia Tatălui ca toţi oamenii să-L onoreze pe Fiul aşa cum Îl onorează pe Tatăl. Nu putem să călcăm porunca şi să-L dezonorăm pe Dumnezeu prin faptul că ne supunem Lui. Tatăl spune despre Fiul: „Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine”. Dacă îngerii ar refuza să se închine Fiului, s-ar răscula împotriva Tatălui.

Copiii moştenesc numele tatălui lor. Fiul lui Dumnezeu a obţinut prin moştenire un nume mult mai minunat decât îngerii. Numele este numele Tatălui Său. Tatăl Îi spune Fiului: „Tronul Tău, o, Dumnezeule, este în veci de vei” (Evrei 1:8). Fiul este numit „Dumnezeul Puternic” (Isaia 9:6). Şi când va reveni pe pământ, poporul Său va exclama: „Acesta este Dumnezeul nostru” (Isaia 25:9).

Este voia Tatălui ca noi să-L onorăm pe Fiul. Făcând astfel, noi aducem supremă onoare Tatălui. Dacă-L dezonorăm pe Fiul, Îl dezonorăm pe Tatăl; căci El ne cere să-L onorăm pe Fiul Său.

Dar cu toate că Fiul este numit Dumnezeu, totuşi există un Dumnezeu şi Tată al Domnului nostru Isus Hristos (1 Petru 1:3). Cu toate că Tatăl Îi spune Fiului: „Tronul Tău, o Dumnezeule, este în veci de veci” totuşi acest tron I-a fost dat de Tatăl Său; şi pentru că El a iubit neprihănirea şi a urât nelegiuirea, mai departe spune: „De aceea Dumnezeule, chiar DumnezeulTău Te-a uns” (Evrei 1:9). Dumnezeu L-a făcut pe Isus atât Domn cât şi Hristos. (Fapte 2:36). Fiul este Tatăl Cel veşnic, nu al Lui Însuşi, nici al Tatălui Său, ci al copiilor Săi. Exprimarea Sa este: „Eu şi copiii pe care Dumnezeu Mi i-a dat” (Evrei 2:13). – R.F.Cottrell