A fi „Ortodox”

 Astăzi se vorbeşte foarte mult despre „ortodoxie”, care se defineşte prin:

1. Aderarea la credinţa tradiţională ori acceptată

2. Aderarea la credinţa creştină aşa cum este exprimată prin crezurile creştin-ecumenice timpurii

Aderarea la credinţa ori practica comun acceptată, tradiţională, uzuală

Să analizăm, aşadar, definiţia „ortodoxiei” prin prisma adevărului Biblic.

În primul rând, „ortodox” este ceea ce este „tradiţional”. Când Isus a fost întrebat: „Pentru ce calcă ucenicii Tăi datina bătrânilor? Căci nu-şi spală mâinile când mănâncă.”, Isus le-a răspuns: „Dar voi de ce călcaţi porunca lui Dumnezeu în folosul datinei voastre?” (Mat. 15:2-3). Apoi a adăugat: „Degeaba Mă cinstesc ei, învăţînd ca învăţături nişte porunci omeneşti.” (v.9) Fiul lui Dumnezeu a declarat că tradiţia nu este o metodă potrivită pentru stabilirea adevărului. Apostolul Pavel a scris: „Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos. (Col. 2:8). Petru a scris în acelaşi fel „căci ştiţi că nu cu lucruri peritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri” (1Petru 1:18).

În al doilea rând, „ortodox” înseamnă să fi ceea ce s-a stabilit prin „crezurile creştin-ecumenice timpurii”. Un crez se defineşte ca „O scurtă declaraţie a credinţei religioase, formală şi autoritativă”. Cuvântul „crez” provine din latinescul „credo” (eu cred), primul cuvânt din crezul Nicean. Dar acest cuvânt nu se găseşte în Biblie. Dimpotrivă, Dumnezeu, prin serva Lui, ne-a dat următoarea avertizare:

„Roma a ascuns Biblia de popor şi a cerut tuturor oamenilor să primească în schimb învăţăturile ei. Se ştie că lucrarea Reformei a fost de a restabili înaintea oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu; dar nu este oare prea adevărat că în bisericile din timpul nostru oamenii sunt învăţaţi să-şi întemeieze credinţa mai degrabă pe crezul şi pe învăţăturile bisericii lor decât pe Scripturi?” (T.V. pag. 388).

„În aşa-zisa lume creştină, mulţi se depărtează de învăţăturile clare ale Bibliei şi construiesc un crez format din speculaţii omeneşti şi mituri plăcute, arătând spre turnul lor ca fiind un mijloc de a urca la cer. Oamenii se agaţă cu admiraţie de vorbirile elocvente, care-i învaţă că cel care păcătuieşte nu va muri, că mântuirea poate fi obţinută fără să fie nevoie de ascultare faţă de Legea lui Dumnezeu. Dacă cei ce mărturisesc a fi urmaşi ai lui Hristos ar accepta standardul pe care-l prezintă Dumnezeu, acest lucru i-ar duce la unitate; dar atâta vreme cât înţelepciunea omenească este înălţată mai presus de Cuvântul Său cel sfânt, va fi numai ceartă şi dezbinare. Confuzia existentă în crezurile şi sectele ce sunt în conflict unele cu altele este foarte bine reprezentată prin expresia “Babilon”, pe care profeţia (Apoc.14,8; 18,2) o aplică la bisericile iubitoare de lume din zilele sfârşitului.” (P.P. 125).

„Biblia şi numai Biblia trebuie să fie crezul nostru, singura legătură a unirii; toţi cei care se supun Cuvântului Sfânt vor fi în armonie. Propriile noastre idei şi concepţii nu trebuie să deţină controlul eforturilor noastre. Omul este supus greşelii, dar Cuvântul lui Dumnezeu este infailibil. În loc să se certe unul cu altul, oamenii ar trebui să-l preamărească pe Domnul. Fie ca şi noi să întâmpinăm orice opoziţie aşa cum a făcut-o şi Mântuitorul, spunând „Stă scris”. Fie ca toţi să înălţăm steagul pe care scrie: „Biblia este singura noastră regulă de credinţă şi ascultare” (Review and Herald, 15 Dec. 1885).

Pionierii adventişti au fost atenţi să stea departe de crezuri. În timpul unei întâlniri organizatorice din 5 Octombrie 1861, J.N.Loughborough a schiţat cinci paşi ai apostaziei, printre care a notat formarea unui crez ca prim pas, cel mai important.

„Primul pas al apostaziei este formularea unui crez, prin care să ni se spună ce trebuie să credem. Al doilea pas este atunci când se face din acest crez un test al calităţii de membru. Al treilea pas este verificarea membrilor cu acest crez. Al patrulea pas este denunţarea ca eretici a celor ce nu subscriu la acel crez. Iar al cincilea, începerea persecuţiei împotriva lor. (The Advent Review and Sabbath Herald, 8 Oct. 1861).

În al treilea rând, „ortodox” înseamnă „de comun acceptat”. Cu alte cuvinte, vocea majorităţii. Totuşi, datele pe care le avem la dispoziţie confirmă clar faptul că în privinţa credinţei şi practicii de credinţă, majoritatea omenirii a fost întodeauna în apostazie. Biblia îi descrie pe sfinţii lui Dumnezeu din zilele din urmă ca pe o „rămăşiţă” în comparaţie ce bisericile apostaziate. Scripturile declară că „tot pământul se mira după fiară”. (Apoc. 13:3). Isus a spus „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” (Mate 7:22-23).

Experienţa celor doisprezece isocoade trimise în Canaan ilustrează foarte bine principiul că majoritatea este de obicei în apostazie. Majoritatea, 83 la sută, au adus un raport greşit. Tot majoritatea a fost cea care l-a crucificat pe Isus. Cu toate acestea, curajul ne este întârit atunci când ne amintim că în ciuda faptului că majoritatea omenirii se află de partea răului, toate oştile cereşti sunt în perfectă armonie cu Dumnezeu. Ar trebui să ne rugăm ca Dumnezeu să ne deschidă ochii aşa cum i-a deschis şi servului lui Elisei când sirienii au înconjurat Dotanul (vezi 2 Regi 6).

 Biblia este dată deoparte

Recapitulând definiţia termenului „ortodox”, devine evident că acesta n-are nimic de-a face cu Biblia. Învăţăturile Scripturii nu sunt considerate un criteriu pentru „ortodoxie”. În schimb, credinţele „tradiţionale”, bazate pe „crezurile ecumenice” şi practicile „larg acceptate, obişnuite ori tradiţionale” sunt esenţa „ortodoxiei”. Ellen White cu siguranţă că n-a acceptat o asemenea axiomă. Acest standard cu greu poate fi accesibil creştinului care stă lândă Biblie şi doar lângă ea. Dânsa a scris:

„Dar Dumnezeu va avea un popor pe pământ care va ţine Biblia şi numai Biblia ca standard al doctrinelor şi ca temelie a tuturor reformelor. Opiniile oamneilor învăţaţi, deducţiile ştiinţei, crezurile şi deciziile conciliilor bisericeşti, tot atât de numeroase şi discordante precum sunt bisericile pe care le reprezintă, vocea majorităţii – nici una şi nici toate acestea n-ar trebui privite ca dovezi pentru sau împotriva vreunui punct de credinţă. Înainte de acceptarea vreunei doctrine sau a unui percept, noi ar trebui să cerem un clar „aşa zice Domnul” pentru a-l susţine”. (G.Controversy, p.595).

Un studiu al scrierilor lui Elle White descoperă că ea n-a folosit conceptul de „ortodox” într-o lumină favorabilă. În realitate, tocmai prelaţii „ortodocşi” şi bisericile lor „ortodoxe” i-au atacat pe adevntiştii de ziua a şaptea şi mesajul lor.

„Bisericile ortodoxe au folosit orice mijloc să oprească predicarea soliei despre apropiata revenire a lui Hristos” (Life Sketces, p.59, 1915 ed. – Testimonies for the Church, vol. 1, p. 54).

De la începutul lucrării mele am fost persecutată prin ură, reproş şi minciună. Vinovăţii josnice şi informaţii defăimătoare au fost adunate şi larg răspândite de cei răzvrătiţi, formalişti şi fanatici. Pastorii bisericilor aşa zis ortodoxe au mers din loc în loc pentru a se lupta împotriva adventiştilor de ziua a şaptea, şi au făcut din sora White subiectul lor de căpătâi. Batjocurile zilelor din urmă sunt conduse de aceşti pretinşi veghetori ai lui Dumnezeu. (Selected Messages, bk. 1, p. 69).

Atacul pastorilor şi bisericilor „ortodoxe” asupra poporului lui Dumnezeu nu este un plan nou; a fost în acţiune de-a lunul timpului. El se bazează pe teama şi slăbiciunea omului. Mintea firească este nesigură şi nu doreşte să fie considerată ca ieşită din normal. Satana a folosit acest plan împidicându-i pe oameni să audă despre Isus şi îşi continuă planul chiar şi în zilele noastre.

Când Hristos era pe pământ, preoţii severi şi conducătorii înfuriaţi i-au ameninţat pe oameni cu excluderea din sinagogi, şi astfel i-a ţinut pe mulţi departe de marele Învăţător. Astăzi, aşa zişii pastori „ortodocşi” îi împiedică  pe cei dorinici să asculte cuvintele ambasadorilor lui Hristos. Mulţi se tem chiar şi să studieze Cuvântul lui Dumnezeu pentru ei înşişi, ca nu cumva să se convingă singuri. Tinerii care n-au nici o atracţie spre Biblie şi care niciodată nu i-au cercetat paginile, vor repeta asemenea papagalilor vobele împotrivitorilor adevărului. Ei îşi imaginează că rostesc propriile lor gânduri, dar în realitate se fac doar ecoul opiniilor şi sentimentelor altora. Ceea ce spune pastorul de la amvon împotriva adevărului, este devorat cu mare plăcere de cei înclinaţi spre aşa ceva, iar pesupunerile lui, deşi n-au nici un suport Biblic, sunt repetate ca dovezi convingătoare. (Signs of the Times, March 16, 1882).

Contrastul dintre pastorii „ortodocşi” şi căutătorii sinceri ai adevărului este prezentat foarte bine în declaraţie anterioară. Predicatul „ortodox” stă pe terenul nisipos al „opiniilor şi sentimentelor”, în timp ce „ambasadorii lui Hristos” stau pe o temelie sigură a adevărului Scripturii. Aşa cum s-a observat în declaraţia anterioară, vremurile lui Hristos sunt foarte asemănătoare cu ale noastre.

Din anii cei mai timpurii copilul evreu era înconjurat de cerinţele rabinilor. Reguli rigide erau prescrise pentru orice faptă, până în cele mai mici amănunte ale vieţii. Sub conducerea învăţătorilor din sinagogi tânărul era instruit în îndatoriri fără număr pe care, ca israeliţi orotdocsi, ei trebuiau să le păzească. Dar Isus nu era interesat în aceste chestiuni. Din copilărie el a acţionat independent de legile rabinice. Scrpturile Vechiului Testament erau studiul Lui constant, şi cuvintele „Aşa zice Domnul” erau mereu pe buzele Sale. (Desire of Ages, p.84).

Isus, „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6) nu era interesat de ceea ce era considerat „ortodox”, ci mai degrabă de ce spuneau Scripturile. Dacă El este exemplul nostru în toate lucrurile, atunci de ce sunt interesaţi atât de mulţi dintre pretinşii lui să fie „ortodocşi”? Dumnezeu n-a cerut niciodată poporului Său să accepte tradiţiile oamenilor pentru a primi aprobarea Sa. De fapt, idelul lui Dumnezeu a fost ca ei să devină un popor aparte. „ Îl văd din vârful stâncilor, Îl privesc de pe înălţimea dealurilor: Este un popor care locuieşte deoparte, şi nu face parte dintre neamuri”. (Numeri 23:9). „ Voi să-Mi fiţi sfinţi, căci Eu Sunt Sfânt, Eu, Domnul; Eu v-am pus de o parte dintre popoare, ca să fiţi ai Mei”. (Leviticul 20:26).

Trinitatea este „Ortodoxă”

Nici o altă doctrină a credinţei creştine nu e considerată mai ortodoxă decât Trintatea. Dar să o cercetăm atent şi să verificăm dacă este cu adevărat „ortodoxă” aşa cum pretind susţinătorii ei.

În primul rând, este Trinitatea „tradiţională”? Da, doctrina Trinităţii este o tradiţie nefiind bazată pe Scripturi. Să reţinem pentru început o declaraţie catolică publicată în revista Review:

„Întrebare: Aveţi şi alt agrument ca să dovediţi că Biserica are puterea de a institui sărbători?”

„Răspuns: Dacă n-ar avea o asemenea putere, n-ar fi putut face ceea ce este aprobat de către toţi – mai precis, n-ar fi putut schimba păzirea Duminicii, prima zi a săptămânii, cu păzirea Sâmbetei zilei a şaptea, o schimbare pentru care nu există nici o autoritate din Scripturi”

„Întrebare: Păzeşti şi alte adevăruri stabilite de Biserică şi care nu sunt prezentate clar în Scripturi?”

„Doctrina Trinităţii, o doctrină absolut necesară mântuirii, nu este prezentată explicit şi clar în Scriptură, în sensul interpretării protestante” (Adventist Review and Sabbath Herald, August 22, 1854 – Quoted from Doctrinal Catechism).

Un subiect aparte din Adventist Review, dedicat celor „27 Puncte de credinţă”  conţine următoarea declaraţie referitoare la doctrina Trinităţii.

În timp ce nici un text Biblic nu prezintă explicit doctrina Trinităţii, aceasta este considerată un fapt de scriitorii Bibliei şi e menţionat de câteva ori. Doar prin credinţă putem accepta existenţa Trinităţii (Adventist Review, vol. 158, No. 31, p.4).

Aşadar prin acceptare, atât Catolică cât şi Protestantă, Trinitatea a devenit o doctrină „tradiţională”, şi ca atare nu trebuie să se bazeze pe Scripturi.

În al doilea rând, a fost Trinitatea stabilită printr-un „crez ecumenic”? Da, doctrina Trinităţii a fost stabilită în Conciliile ecumenice de la Nicea (325 d. Hr.) şi de la Constantinopol (381 d.Hr). A.T. Jones în lucrarea sa „The Two Reptublics” dovedeşte că la Conciliul de la Nicea s-a stabilit „credinţa catolică” (vezi cap. 14). Crezul Nicean este temelia doctrinei Trinităţii. La acest Conciliu, prezidat de împăratul Constantin, etalonul a fost cuvântul omului, nu Cuvântul lui Dumnezeu. „În 325, la Conciliul din Nicea, Constantin a jucat un rol decisiv,… definind ortodoxia” (Enc. Amer., vol. 7, p. 649). Biserica Catolică mărturiseşte deschis că această doctrină, stabilită la un Conciliu prezidat de un despot, reprezintă pilonul principal al credinţei ei.

Taina Trinităţii este doctrina centrală a credinţei catolice. Pe această temelie sunt aşezate toate celelalte învăţături ale Bisericii (Handbook for Today’s Catholic, p.11).

În al treilea rând, este Trinitatea „o credinţă ori practică comun acceptată, tradiţională, uzuală”? Da, astăzi Trinitatea este o credinţă „acceptată” şi este esenţială pentru a fi considerat „creştin evanghelic”. „Declaraţia de credinţă” a Conciliului Mondial al Bisericilor susţine credinţa în „singurul Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”. (Constitution of the WCC). În timp ce lista celorlalte doctrine evanghelice acceptabile poate fi diferită, singura doctrină care trebuie acceptată şi crezută pentru a aparţine „trupului lui Hristos”, este doctrina Trinităţii. Compromisul făcut între Adventiştii de Ziua a Şaptea şi evanghelici, cu cincizeci de ani în urmă, n-ar fi avut loc dacă mai întâi n-ar fi fost acceptată doctrina Trinităţii.

Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a fost considerată o sectă pentru mai bine de 100 de ani, restul lumii creştine neconsiderâdu-ne ortodocşi. Odată cu acceptarea doctrinei Trinităţii, după moartea lui Ellen White, biserica s-a aşezat într-o poziţie din care să poată da mâna cu evanghelicii. Dacă ne-am dorit să fim acceptaţi de restul lumii creştine, a trebuit să fim binevoitori să-i acceptăm şi noi pe ei. În anul 1926, Comitetul Executiv al Conferinţei Generale a votat o decaraţie intitulată „Relaţiile cu alte Societăţi creştine”. Prima parte a acestei declaraţii spune:

„Noi recunoaştem orice organizaţie care îl înalţă pe Hristos înaintea oamenilor ca fiind o parte din planul divin pentru evanghelizarea lumii, şi în mod special îi preţuim pe bărbaţii şi femeile aparţinând acestor organizaţii creştine care sunt angajaţi în câştigarea de suflete pentru Hristos” (citat din „Atât de multe în comun”, pag. 73).

Practic le-am trimis celorlalte biserici un mesaj de genul „dacă nu ne veţi mai numi „sectă” nici noi nu vă vom mai numi „Babilon””. Rezultatele sunt foarte clare. Astăzi, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea este acceptată de cei mai mulţi evanghelici ca parte a trupului lui Hristos; iar noi, din păcate, ne-am lepădat de întreita solie îngerească.

Israel nu era considerat „ortodox” de către Babilonul antic. Isus ori apostolii n-au fost consideraţi „ortodocşi” de liderii religioşi ai vremii. Pionierii adventişti n-au fost consideraţi „ortodocşi” de bisericile vremii aceleia. Dacă pentru a fi considerat „ortodox” trebuie să bei din vinul Babilonului mistic, atunci eu prefer să rămân „neortodox”!