“Sfânta Treime”

Este un lucru paradoxal că doctrina cea mai larg răspandită în bisericile creştine din lumea întreagă, timp  de sute de ani, să fie şi cel mai puţin înţeleasă. Desigur, un prim răspuns care ne vine în minte este acela de “taină”. Şi ca orice taină, nici doctrina despre “Trinitate” nu poate fi cunoscută.

Cu toate acestea, sunt cel puţin câteva aspecte asupra cărora toţi creştinii sunt de acord. Unul dintre ele este folosirea expresiilor “Sfânta Treime”, “Triniate” sau “Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt”.

Acum însă, încercaţi să vă uitaţi în propriile Biblii şi să găsiţi în ea aceste expresii care îl reprezintă pe Dumnezeu. Dacă nu aveţi suficient timp la dispoziţie puteţi folosi o concordanţă sau orice alt mijloc de căutare rapidă. Când veţi termina de căutat, veţi fi surprinşi să recunoaşteţi că n-aţi găsit în Biblie nici una dintre ele!

Într-adevăr, nicăieri în Bilie nu se foloseşte expresia “Sfânta Treime” sau “Trinitate”. Şi nici expresile “Dumnezeu Fiul” sau “Dumnezeu Duhul Sfânt”. Ca urmare, orice om liber îşi poate pune o întrebare legitimă: de unde au apărut aceste expresii pe care le folosesc toţi creştinii?

Răspunsul îl găsim doar în istorie. Aşadar, vă invit la o scurtă incursiune în timp.

 “Sfânta Treime” sau “Trinitatea” în Istorie.

Cercetările istoricilor şi arheologilor au scos la lumină fapte şi detalii deosebit de valoraose despre religia popoarelor. Pentru cei interesaţi de aceste domenii, a fost o mare surpriză să constate că în unele privinţe există “rădăcini” comune. Una dintre aceste rădăcini comune este închinarea la un dumnezeu care se manifestă în trei persoane diferite.

De exemplu, sumerienii se închinau la Anu (Tatăl), Enlil (Domnul pământului) şi Enki (Domnul înţelepciunii). Egipenii se închinau la Amun. “Re” era faţa sa “Ptah” trupul său iar “Amun” era identitatea sa ascunsă era “formată din cele trei forme de manifestare a dumnezeului triunic”. (Vezi Oriental Heritage, W. Durant, pag. 201). Dumnezeul triunic a primit închinare şi în timpul imperiului Babilonian, Grec şi Roman sub diferite nume şi moduri de înţelegere.

De fapt, arheolgii  şi istoricii au scos la iveală dovezi de netăgăduit prin care se confirmă multe dintre relatările controversate ale Bibliei. Una dintre aceste relatări ne prezintă potopul şi urmările lui. În Geneza 10:8-11 se spune: “Cuş a născut şi pe Nimrod: el este acela care a început să fie puternic pe pământ. El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului; iată de ce se zice: „Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului.” El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad şi Calne, în ţara Şinear. Din ţara aceasta a intrat în Asiria; a zidit Ninive, Rehobot-Ir, Calah…”

“Vânător viteaz” era titul care se dădea numai unui monarh recunoscut al vremii aceleia. Iar Nimrod este menţionat în Biblie ca întemeietor al cetăţii Babel, care în sucurt timp a devenit turnul Babel. Astfel, Nimrod a devenit foarte puternic între oameni, până acolo încât au început să i se închine. Ori arheologia a confirmat faptul că Babilonienii se închinau unui Dumnezeu suprem, invizibl, duhului Său care s-a întrupat în forma unei Femei sfinte care a dat naştere unui Copil sfânt. Ei bine, cei care i se închinau lui Nimord îl considerau pe acesta ca fiind “Fiul”, primul împărat peste Babel şi Babilon. Şi aşa s-a născut primul concept despre un Dumnezeu triunic.

 Un singur Dumnezeu

Un singur popor a scăpat de această formă de închiare. Unul din urmaşii lui Sem, fiul lui Noe, a fost chemat să părăsească cetatea Ur din Haldeia, care făcea parte din imperiul antic Babilonian.

Omul acesta, Avraam, este acum cunoscut ca fiind părintele credincioşilor. Urmaşilor lui le-a fost dată descoperirea lui Dumnezeu prin Moise la Muntele Sinai. “Deut. 6:4 Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn!”. Nici un singur text al scripturii ebraice nu susţine existenţa unui Dumnezeu triunic. Unii teologi un încercat să prezinte unele versete ale Vechiului Testament ca dovezi ale acestei idei, dar efortul lor a dat greş. Într-un final, teologii, inclusiv cei catolici, au recunoscut că doctrina “Sfintei Treimi” nu se regăseşte în Vechiul Testament. (vezi New Catholic Encyclopedia, vol. XIV pag. 306).

Când se afla pe pământ, Isus a spus: “Tatăl este mai mare decât Mine” şi că Tatăl l-a trimis în lume .“Cine vă primeşte pe voi, Mă primeşte pe Mine; şi cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Matei. 10:40). El a recunoscut mereu faptul că Dumnezeu este sursa puterii Lui şi în final s-a rugat Tatălui “Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.” Matei 26:39. Este legitim deci să ne întrebăm cum poate fi Isus coegal cu Tatăl, în timp ce face aceste declaraţii? Răspunsul pe care îl avem în minte este “taină”, fiindcă oricâte răspunsuri încercăm să dăm, rămân aspecte nelămurite.

Putem înţelege o taină?

Trinitatea este considerată o “taină” şi ca atare nimeni n-ar trebui să se ocupe de ea. Cu alte cuvinte, ni se spune “crede şi nu cerceta!”. Dar Scriptura ne este dată ca să fie cercetată. Şi iată că, în ea, găsim vorbindu-se despre “taine”.

Iată câteva exemple:

· Rom. 11:25 “Fraţilor, ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor”.

· Rom. 16:25 “Iar Aceluia care poate să vă întărească, după Evanghelia mea şi propovăduirea lui Isus Hristos, potrivit cu descoperirea tainei, care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri”.

· 1Cor 2:7 “Noi propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică şi ţinută ascunsă pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de veci”.

· “Efes 1:9 “căci a binevoit să ne descopere taina voiei Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi”.

· 1 Corint 15:51 “Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi”.

· Efes 1:9 “căci a binevoit să ne descopere taina voiei Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi”.

· Efes 6:19  “şi pentru mine, ca, ori de câte ori îmi deschid gura, să mi se dea cuvânt, ca să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei”.

· Colos 1:27 “cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei”.

Aşadar, Biblia ne descoperă existenţa mai multor taine. Dar ea nu ne spune că ar exista şi o “taină” a  Sfintei Treimi. Ca urmare, am dori cel puţin să ştim de unde şi cum a apărut acesată nouă “taină”. De aceea, apelăm din nou la istorie şi ea ne oferă multe detalii legate de apariţia şi răsândirea acestei taine.

Ce ne spune istoria?

În cursul primelor veacuri, biserica nou formată după numele lui Hristos, biserica creştină, a trebuit să facă faţă unor atacuri din partea vrăşmaşilor ei. Unul dintre aceştia era filosofia gnostică. Ea susţinea că materia este rea şi că eliberarea sau mântuirea sufletului din “acest trup de moarte”, adică din materie, se obţine prin cunoaştere. Gnosticismul era orientat spre “taine” care puteau fi înţelese doar de cei pregătiţi şi inteligenţi.

Apostolul Ioan se referă la unii dintre ei atunci când scrie în 2 John 1:7 “Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Antihristul!”. Iar în 1John 4:1 “Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum.”

Ceea ce îi deranja cel mai tare pe gnostici era ideea că Isus, Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut trup! La această acuzaţie de lipsă de “înţelepciune” din partea celor ce cred aşa ceva, liderii bisericii au vrut să dea o replică pe măsură. Aşa se face că, după moartea apostolilor şi primilor creştini, care nu se ruşinaseră de crucea lui Hrisos Isus, cei care au preluat conducerea bisericii creştine au afirmat sus şi tare că de fapt Isus Hristos nu era Fiul născut al lui Dumnezeu, ci era Însuşi Dumnezeu care se manifestase în trup. Aşa că, spuneau ei, Dumnezeul lor era în acelşi timp şi Dumnezeu şi om.

Triada păgână

În secolele trei şi patru, creştinii au fost persecutaţi crud de păgâni. De aceea a apărut şi tentaţia compromisurilor. Pe lângă aceasta, împăratul Constantin cel Mare avea nevoie de creştini pentru a-şi salva imperiul de la destrămare. Aşa că el a îmbrăţişat creştinismul. În acelaşi timp, religia romană avea în centrul ei un triumvirat de zeităţi, format din Jupiter, Juno şi Minerva. Jupiter era principalul zeu al religiei romane. Juno era următorul în autoritate, iar Minerva era produsul “minţii” lui Jupiter, gândul divin neîntrupat al lui Jupiter prin care a fost creator, iar Juno reprezentantul său. (McClintock&Strong Vol.6). În această perioadă, biserica creştină a preluat multe idei păgâne, fiindcă creştinismul nu a distrus păgânismul, ci l-a adoptat! (Cezar şi Hristos, W.Durant, 595).

Contrar credinţei populare, “Doctrina Sfintei Treimi” aşa cum este cunoscută astăzi,  n-a fost formulată la Conciliul de la Nicea, în anul 325. Crezul Atanasian a inclus abia în secolul V partea care spune “Dumnezeirea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh…. Egali în slavă şi co-eterni. Astfel Tatăl este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu şi Duhul Sfânt este Dumnezeu. Şi totuşi nu sunt trei dumnezei ci un singur Dumnezeu”. Mai mult chiar, tot atunci s-a adăugat şi “obligativitatea credinţei în Trinitate pentru a beneficia de mântuire”. Credinţa puternică conduce la acţiune. “Probabil că în următorii doi ani (între 342.-343) au fost ucişi mai mulţi creştini decât în timpul tuturor persecuţiilor la care au fost supuşi creştinii de către păgânii din imperiul Roman. (Age of Faith, W. Durant, pag.8)

Adevărul este rezonabil

Cu adevărat, nădejdea noastră creştină este bazată pe credinţă. Dar ea este la rândul ei bazată pe Scriptură, nu pe formulări doctrinale omeneşti făcute de-a lungul veacurilor prin discuţii şi compromisuri care ies din sfera Scripturii. Din acest motiv, atunci când spunem “Isus este Fiul lui Dumnezeu” noi chiar credem că Isus este Fiul lui Dumnezeu, că El şi-a primit viaţa de la Tatăl Său. Când citim din Scripturi că Isus a spus “Mă duc la Tatăl, şi nu Mă veţi mai vedea”, înţelegem că El era pe pământ şi urma să meargă la Tatăl Său care era în ceruri. Când Isus spune “Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.” noi înţelegem că El vroia să facă voia Tatălui Său care era în ceruri. El nu se ruga în agonie Sie Însuşi, fiindcă Dumnezeu nu poate muri. Dar Isus chiar a murit pentru păcatele noastre!

Când Isus a promis să trimită Duhul Sfânt, El a promis să trimită puterea lui Dumnezeu ca o influenţă transformatoare asupra minţii celor credincioşi: Rom 12:2 “Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită”. 1 Cor 2:16  “Căci „cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-I poată da învăţătură?” Noi însă avem gândul lui Hristos”.

Dar cei mai mulţi creştini cred că Isus a promis venirea unei alte persoane. Dacă ar fi aşa, atunci oriunde întâlnim cuvântul “duh” ar trebui să vedem o persoană. Iată câteva exemple

2 Tim 1:7 “Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.

Rom 8:15 “Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: „Ava! adică: Tată!”

1 Cor 2:12 “Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său”.

Citind cuvântul “duh” în textele de mai sus, v-aţi gândit că ar putea fi vorba de o persoană? Cu siguranţă că nu! Duhul Sfânt al lui Dumnezeu nu este un duh de frică care lucrează în noi. El nu este un duh de robie. El este o putere sfântă de transformare a minţilor şi caracterelor noastre. Această unitate a minţii şi spiritului explică felul în care creştinii pot fi una între ei şi una cu Dumnezeu.

Ce făgăduinţă minunată au creştinii în împlinirea completă şi finală a rugăciunii lui Isus! Ioan 17:20 “Şi mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi Suntem una, Eu în ei, şi Tu în Mine; – pentruca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine”.

În slava cerească vom ajunge să fim una între noi şi una cu Tatăl şi Fiul, în acelaşi fel cum sunt una Dumnezeu Tatăl şi Isus Hristos, Fiul Lui.