Ce spun Evanghelicii

Ce spun Evanghelicii despre Adventiştii de Ziua a Şaptea 

LARRY CHRISTOFFEL

Prin anii 1950, liderul evanghelic Donald Barnhouse şi Walter Martin, de la revista Eternity, a şocat lumea creştină prin declaraţia că Adventiştii de Ziua a Şaptea nu sunt o sectă ci mai degrabă ar trebui consideraţi colegi creştini. Astăzi, scriitorii evanghelici descriu adventismul ca o biserică pluralistică care include elemente evanghelice şi sectare.

Advenţiştii de Ziua a Şaptea stau pe credinţa creştină veritabilă, declară Martin: Scriptura ca bază pentru credinţă şi practică, Trinitatea, îndreptăţirea doar prin credinţă, experienţa naşterii din nou, şi divinitatea eternă a lui Isus Hristos, naşterea din fecioară, viaţa fără păcat, moartea înlocuitoare, învierea trupească şi a doua venire literală. Totuşi el este împotriva poziţiei adventiste în privinţa judecăţii de cercetare, Sabat, nemurirea condiţionată a sufletului, nimicirea celor răi, scrierile lui Elle White şi alte asemenea subiecte.

Walter Martin a fondat şi a condus CRI (Christian Resource Institute), a instituţie evanghelică respecatată care se ocupă de secte. Kenneth R. Samples, editor şi cercetător consultant corespondent, a publicat un articol despre Adventismul de Ziua a Şaptea ca răspuns la multele întrebări care i-au parvenit.

Samples urmăreşte istoria adventismului cu atenţia special îndreptată spre întâmplările recente, precum respingerea judecăţii de cercetare de către Desmond Ford şi prezentarea studiului făcut de Walter Rea referitor la împrumuturile literare ale lui Ellen White. El identifică două tabere teologice în rândul adventismului, cea tradiţională şi cea evanghelică, care diferă în înţelegerea neprihănirii prin credinţă, natura umană a lui Hristos, semnificaţia anului 1844, posibilitatea desăvârşirii şi autoritatea lui Ellen G. White.

Pastori, teologi şi administratori de la Conferinţa Southheastern din California s-au întâlnit atât cu Samples şi Martin în primăvara lui 1989, iar Samples a intervievat apoapre douăzeci de lideri adventişti proeminenţi din zona Loma Linda fiindcă încerca să înţeleagă denominaţiunea. După moartea neaşteptată a lui Walter Martin din Iunie 1989, Samples a publicat un alt articol, “Adevărul actual despre Adventiştii de Ziua a Şaptea”, în revista “Cristian Today”, 5 Februarie 1990. Acest articol, redă mult din cel anterior, identificând de asemenea o tabără liberală în adventism care respinge moartea înlocuitoare ispăşitoare a lui Hristos.

După aceast articol, între Samples şi pastorii, teologii şi administratori au avut loc mai multe întâlniri, iar Samples a primit invitaţia de a vorbi la întâlnirile adventiste, şi a primit o invitaţie de a vizita Seminarul Teologic Adventist de Ziua a Şaptea. Samples, cu colegii de la CRI, co-autori ai cărţii “Profeţii Apocalipsei” (Baker, 1994), povestea lui David Koresh şi a tragicului incident de la Waco, o sarcină delicată cu implicaţii pentru imaginea adventismului printre alţi creştini. El a fondat şi a condus “Augustin Fellowship”, o organizaţie care promovează o înţelegere evanghelică între toţi creştinii.

Samples îşi prezintă evaluarea curentă despre adventism în cuvântul înainte scris pentru cartea nouă a lui Dale Ratzlaff “The Cultic Doctrine of Seventh-day Adventists (Life Assurance Ministries). Adventismul vechi, scrie Samples, a fost evident o mişcare sectară care a ţinut “o înţelegere non-trinitariană despre Dumnezeu, o hristologie semi-ariană, o evanghelie semi-pelagiană, un mesaj al restaurării, o puternică evlavie legalistă, o identitate bazată pe o escatologie speculativă (mai degrabă decât evanghelia), şi o hermeneutică nesofisticată şi lipsită de încredere.

Problematică era de asemenea pretenţia pionierilor adventişti de a fi “biserica rămăşiţei” care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi pretenţia lor că sunt conduşi prin profeta Ellen White. Samples notează, semnificativ, că în decursul vremii adventismul a corectat multe dintre greşelile teologice de la început. “De fapt, Ellen G. White pare că a avut un rol semnificativ în ajutarea bisericii Adventiste să se apropie de teologia ortodoxă (acceptarea Trinităţii, o concepţie ortodoxă despre Hristos, etc.)”.

Samples scrie că: “Urmând paşii prietenului şi colegului meu Walter R. Martin, scrierile mele au încercat să dea Adventismului de Ziua a Şaptea o audiere corectă în rândul evanghelicilor”. Evaluarea prezentă a adventismului, de către el, include o recunoaştere de lungă durată a “diversităţii teologice evidente prezentă în adventismul contemporan: tradiţional, evanghelic, liberal, cultural etc.”. El consideră că “Adventisumul de Ziua a Şaptea ca un trup bisericesc lărgit n-ar trebui privită ca un cult necreştin sau o sectă ca Martorii lui Iehova sau Mormonii”. Cu toate acestea, el este “perfec conştient că există o ramură cultică în adventismul de ziua a şaptea care încearcă să-şi lege identitatea de pionierii adventişti din secolul XIX.

În timp ce el “nu este în deplin asentiment cu Mr. Ratzlaff în evaluarea adventismului de ziua a şaptea”, Samples nu crede că Ratzlaff “a oferit o analiză a unor dintre cele mai distinctive doctrine timpurii ale adventismului de ziua a şaptea şi implicaţiile lor nedorite în Biserica de astăzi”.

De exemplu, Samples indică faptul că în concepţia unor învăţaţi adventişti contemporani, “… Doctrinele precum sanctuarul şi judecata de cercetare aşa cum au fost prezentate istoric de adventismul de ziua a şaptea n-au nici o bază biblică”. Legat de “scrierile pretins autoritare ale lui Ellen White”, aceste doctrine, “fără autorizarea ei profetic, … atât în mişcarea adventă de la început cât şi în întreg, … n-ar avea nici un fel de fundament”.

Samples este de acord cu Ratzlaff “că doctrina judecăţii de cercetare este contrară evangheliei biblice”, şi “pare a fi în mod evident incompatibilă cu doctrina îndreptăţirii doar prin har, numai prin credinţă, doar pe baza lui Hristos”. Se pare că aceasta “îi jefuieşte pe adventişit de asugurarea mântuirii lor prin accentuarea greşită a faptelor de ascultare individuală, mai degrabă decât să accentueze corespunzător neprihănirea lui Hristos însuşi, care a fost atribuită credinciosului şi primită doar prin credinţă (Rom.3:23,24). Starea noastră în faţa lui Dumnezeu depinde complet de neprihănire atribuită, exterioară, a lui Isus Hristos”.

Dale Ratzlaff şi soţia lui Carolyn au părăsit Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea în 1981 pentru că ei nu puteau predica din convingere curăţirea sanctuarului din ceruri şi doctrina judecăţii de cercetare. Dale Ratzlaff a scris două cărţi despre doctrinele ţinute de Adventişti. Prima, Sabatul în criză (1990, revizuită în 1995), provoacă idea adventistă despre Sabat ca un test. A doua sa carte, Doctrinele cultice ale Adventiştilor de Ziua a Şaptea (1996), atacă doctrinele adventiste despre sanctuar şi judecata de cercetare.

Ratzlaff, fără a numi adventismul un cult, identifică ceea ce el consideră “doctrina cultică a bisericii”. Deşi preocupările sale principale privesc sanctuarul şi învăţăturile judecăţii de cercetare, el de asemenea are o problemă cu poziţia bisericii faţă de Ellen G. White, Sabat şi un test escatologic, şi ideai de biserică a rămăşiţei. În interiorul adventismului, spune Ratzlaff, sunt un număr de tabere teologice, inclusiv liberali, epocali (pe care-i împarte în epocali timpurii şi contemporani), evanghelici şi denominaţionali (pag. 333-337).

Adventiştii evanghelici n-ar trebui consideraţi un cult”, scrie Ratzlaff. Ei acceptă mesajul Paulin al îndreptăţirii prin credinţă, şi nu se consideră ca fiind singurii care vor fi mântuiţi. Ei pun sub semnul întrebării înţelegerea tradiţională a bisericii despre curăţirea sanctuarului şi judecata de cercetare, precum şi Sabatul zilei a şaptea ca test final al creştinismului autentic. Ei nu consideră scrierile lui Ellen White ca o autoritate pentru doctrine. El scrie “Cineva se poate întreba, totuşi, pe ce baze pot fi consideraţi cu adevărat adventişti. Eu am descoperit că ei adesea nu sunt de acord cu o serie de credinţe fundamentale ale Bisericii adventiste”. (pag. 334).

Timothy Oliver este un editor şi cercetător la Watchman Fellowship, o organizaţie evanghelică de monitorizare a cultelor. Recent el a publicat evaluarea sa negativă despre adventism în secţiunea de profil a The Wathcman Expositor.

El vede adventismul de ziua a şaptea ca fiind în mod evident contrar evangheliei şi neortodox în natura şi insistarea asupra botezului cu apă ca o cerinţă esenţială prealabilă mântuirii, învăţătura lui referitoare la semnificaţia păzirii Sabatului de către adevăraţii credincioşi din timpul sfârşitului, şi doctrina lui desprejudecata de cercetare.

Alţi evanghelici non-adventişti iau o poziţie diferită. Acceptarea adventismului de ziua a şaptea de mulţi în familia evanghelică este reflectată în cartea The Variety of American Evanghelicalism (pubicată de Donald W. Dayton şi Robert K. Johnston, 1991). Russell L. Staples, un învăţat adventist, oferă un capitol, “Adventismul”, printre capitolele variate ale creştinilor cu legături înspre evanghelici.

Unii adventişti se autointitulează “adventişti evanghelici”. Ei insistă că “adventismul evanghelic este adventismul autentic, adventismul aşa cum l-a intenţionat Dumnezeu să fie.” (vezi Michelle Rader, Larry Christoffell, David VanDenburgh, “Evanghelical Adventism, Adventist Today, January-February, 1994, pag. 6-8). În înţelegere esenţială cu evanghelia aşa cum este definită de Samples şi Ratzlaff, ei insistă pe un fel de adventism care se concentrează pe Isus Hristos, acceptă ispăşirea Sa înlocuitoare pe cruce, afirmă îndreptăţirea prin credinţă lipsită de fapte, şi care îşi bazează credinţa şi practică doar pe Biblie.

Ca o diferenţă pe care unii adventişiti evanghelici o au cu Ratzlaff, Samples, şi alţi evanghelici non-adventişti este ferma convingere adventistă că Dumnezeu a ridicat mişcarea adventă special să pregătească lumea pentru întoarecerea curândă a lui Hristos prin proclamarea evangheliei veşnice. Adventişitii evanghelici cred că Dumnezeu îi foloseşte, împreună cu alţi creştini, să ducă evanghelia lumii şi segmentelor bisericii unde ea este respinsă sau necunoscută.