J.M.Stephenson

În ceea ce priveşte slava Sa, El este denumit Fiul lui Dumnezeu înainte de întruparea Sa. Să ascultăm cuvintele Sale: „Cel ce vorbeşte de la sine însuşi, caută preamărirea personală; dar cine urmăreşte preamărirea Celui ce L-a trimis, are dreptate”. „Cum ziceţi voi Aceluia pe care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume: Huleşti!; pentru că am spus: Eu sunt Fiul lui Dumnezeu.” Ioan 10:36. „Astfel s-a manifestat dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, pentru că Dumnezeu L-a trimis în lume pe singurul Său Fiu născut, pentru ca noi să trăim prin El. În aceasta constă dragostea, nu că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit pe noi şi L-a trimis pe Fiul Său să fie ispăşire pentru păcatele noastre”. 1 Ioan 4:9,10.

Ideea că a fost trimis implică faptul că Fiul lui Dumnezeu a existat înainte de trimiterea Sa. A presupune altfel ar însemna că un tată poate să-şi trimită fiul cu o misiune, înainte ca fiul să existe, ceea ce ar fi absurd. „A spune că Dumnezeu Şi-a trimis Fiul într-o formă ca a noastră”, înseamnă că Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat natura noastră; de aceea El trebuie să fi fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu înainte de întruparea Sa. (J.M.Stephenson, 7 noiembrie 1854, R&H, vol.6, pag.99, par.10).

Şi în ultimul rând, apropo de aceasta: care a fost originea naturii Sale, sau cu alte cuvinte, care a fost originea Fiului lui Dumnezeu. Trinitarienii admit faptul că numai pre-existenţa Sa nu demonstrează Dumnezeirea Sa veşnică şi nici legătura Sa veşnică cu Tatăl ca Fiu. Watson, un scriitor de seamă a Şcolii Trinitariene, spune: „Dacă considerăm numai pre-existenţa Sa, nu dovedim Dumnezeirea Sa, şi de aceea aceasta nu constituie o dovadă împotriva ipotezelor Ariene; dar distruge noţiunea Sociniană, că a fost numai un om.

Căci, de vreme ce nimeni nu s-a luptat pentru pre-existenţa sufletelor umane, iar dacă ar fi făcut-o, doctrina ar fi fost respinsă de propria lor conştiinţă, este limpede că dacă Hristos a existat înainte de întruparea Sa nu este numai un om, oricare ar fi fost natura Sa dovedită prin alte argumente.” Aceasta este o mărturisire sinceră, exprimată lămurit. Iar cu privire la natura Sa, a fost demonstrat că era divină; şi fiind astfel, trebuie să fi fost nemuritoare. Cu adevărat această afirmaţie este subînţeleasă; căci Cel care este Divin, trebuie să fie nemuritor.

Nu putem presupune că Hristos era muritor, deci supus morţii, căci astfel nu ar fi conceput planul de mântuire; El trebuie să fi fost, de aceea, în natura Sa originală, nemuritor

Problema pe care trebuie s-o luăm în considerare acum nu este dacă Singurul Fiu născut al lui Dumnezeu era Divin sau Cea mai preamărită şi înălţată Fiinţă, Singurul acceptat de Tatăl din întregul Univers; toate acestea au fost dovedite, şi numai puţini le vor pune la îndoială; ci problema este dacă acest august Personaj este existent prinSine Însuşi şi veşnic într-un sens nelimitat, în natura şi caracterul Său preamărit, a avut o origine şi în consecinţă, un început al zilelor. Ideea de Tată şi Fiu presupune existenţa anterioară a unuia şi existenţa ulterioară a altuia.

A afirma că Fiul are aceeaşi vârstă cu Tatăl, este o palpabilă contradicţie de termeni. Este o imposibilitate naturală ca Tatăl să fie la fel de tânăr ca şi Fiul sau ca Fiul să fie tot atât de bătrân ca şi Tatăl. Dacă s-ar spune că aceşti termeni sunt folosiţi numai ca o  ilustraţie, tot trebuie să se explice de ce Tatăl foloseşte ca pe o haină titlul cel mai înalt şi termenul relaţional cel mai preţios, pentru a ilustra relaţia Sa cu Domnul, câtă vreme făcând aşa, contrazice chiar ideea care se doreşte a fi comunicată. Dacă scriitorii inspiraţi doreau să ne comunice ideea unei co-existenţe veşnice a Tatălui şi a Fiului, nu ar fi putut folosi termeni mai incompatibili ca aceştia.

Şi la toate acestea, trinitarienii au fost sensibili. Domnul Fuller, cu toate că este un trinitarian, a fost onest şi a recunoscut în încheierea lucrării sale despre poziţia de Fiu a lui Hristos, că „fiind în firea naturii, Tatăl trebuie să fie existat înaintea Fiului”. Dar admiţând aceasta, el încearcă să împace ideea Fiului care este „propriu-zis veşnic”, asemenea Tatălui; două idei cu neputinţă de reconciliat. Ideea unui Fiu veşnic reprezintă o contradicţie în sine. El trebuie de aceea să aibă o origine. Dar ce spun Scripturile? Ele vorbesc lămurit în acest punct. Apostolul Pavel afirmă, vorbind despre Hristos: „El, care este imaginea Dumnezeului nevăzut, Cel Întâi născut din fiecare făptură.” Coloseni 1:15. Reţineţi: Aceasta nu se poate referi la naşterea Sa din fecioara Maria, în Betleemul Iudeii, căci milioane de creaturi pe lumea aceasta fuseseră născute înainte de timpul acela. Cain şi Abel fuseseră născuţi cu mai mult de patru mii de ani înainte.

Următorul verset aşează naşterea Sa înaintea creaţiei tuturor lucrurilor din cer şi de pe pământ, aceasta inclzând toate lumile, toate rangurile şi ordinele inteligenţelor, vizibile sau invizibile. „Căci prin El”. Prin Cine? Răspuns: Prin Cel dintâi născut din fiecare făptură. Pronumele „El” se referă la această Fiinţă căci este precedent. „Căci prin El au fost create toate lucrurile, cele care sunt în ceruri, şi cele care sunt pe pământ, vizibile şi invizibile, fie tronuri sau domnii, sau principate, sau puteri; toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El”. Versetul 16. Toate lucrurile din cer şi de pe pământ, vizibile sau invizibile, tronuri, domnii, principate şi puteri, incluzând evident toate ordinele inteligenţelor create.

Acum, El trebuie să se fi născut, adică, să aibă o existenţă inteligentă reală înainte de a exersa puterea creativă. Dar toate lucrările creaţiei sunt atribuite Lui, ca „Cel Întâi născut din fiecare făptură”; din acest motiv, naşterea despre care se vorbeşte aici trebuie să fi avut loc înaintea existenţei primei creaturi din cer sau de pe pământ. Pentru a fi aşa, aceasta trebuie să se refere la natura Sa Divină, sau dacă nu, atunci a avut două naturi distincte înainte de întruparea Sa, dar această idee nu este susţinută de nimeni.

Însă versetul al 17-lea ni se atrage atenţia asupra priorităţii naşterii despre care se vorbeşte aici. „Iar El este înaintea tuturor lucrurilor şi prin El se menţin toate lucrurile”. Aici pronumele „El” se referă la aceeaşi Persoană ca versetul precedent, căci aceasta îi este sensul; şi ambele se referă la „primul născut din fiecare fiinţă”. Şi în aceast verset „toate lucrurile” înaintea cărora este El, evident că sunt „toate lucrurile” despre care se afirmă în versetul anterior. Deci este lămurit pe deplin că despre natura Divină a binecuvântatului nostru Răscumpărător se vorbeşte aici; iar această natură a fost născută; şi în legătură cu aceasta se afirmă că El este „Cel întâi născut”.

Din nou, în Ioan 1:1-3,14, avem aceeaşi categorie de dovezi. „La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi fără El nu a fost făcut nimic”. „La început” se referă evident la începutul seriei de evenimente descrise în aceste versete, care era creaţiunea tuturor lucrurilor.

Aceasta, oferă „Singurului născut al Tatălui” (vezi versetul 14) o existenţă inteligenţă înainte ca primul act al creaţiei să fie săvârşi, şi dovedeşte că subiectul de aici este natura Sa Divină; şi aceasta este în legătură cu crearea tuturor lucrurilor. În versetul 14, acest Cuvânt, care era „la început cu Dumnezeu”, care „era Dumnezeu”, şi prin care au fost făcute „toate lucrurile”, este declarat „Singurul născut al Tatălui”, arătând astfel că, în natura Sa preamărită El a fost născut; şi, în consecinţă, trebuie să fi avut un început.

Comparaţi mulţimea expresiilor „Singurul născut al Tatălui”, cu persoana, natura, şi timpul despre care am vorbit din versetele anterioare; şi dacă încă mai rămân dubii cu privire la faptul că natura Divină a Singurului Fiu născut al lui Dumnezeu are o origine, le puteţi compara cu acele versete care exclud posibilitatea ca El să fie veşnic, în sensul în care El nu are un început al zilelor, ca spre exemplu: „singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină, de care nu poţi să te apropii pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea, şi care are cinstea şi puterea veşnică!” 1 Timotei 6:15:16.

Acesta nu poate fi înţeles în sensul de „neposedând natură nemuritoare” sau “scutit de moarte”, numai dacă vorbeşte despre Tatăl; căci Hristos, la acea dată, era şi El nemuritor în sensul acesta; şi la fel erau şi îngerii care şi-au păstrat „statutul iniţial”; de aceea, textul acesta trebuie înţeles aşa cum de fapt l-am înţeles cu toţii, şi anume, că Tatăl este Singurul Stăpânitor; nu că nu ar mai exista şi alţii; dar El este Conducătorul Suprem. Nu pot exista doi Conducători Supremi în acelaşi timp.

Din nou, acolo unde se declară că nu există un altul Bun în afară de Dumnezeu, nu se poate înţelege că nu mai există nimeni bun într-un sens comparativ; căci Hrsitos şi îngerii sunt buni, chiar desăvârşiţi în sfera lor; dar numai Tatăl este Bun într-un mod suprem, absolut; numai El este existent prin Sine Însuşi în sens absolut; în consecinţă, oricare altă fiinţă, orcât de înălţată sau puţin înălţată ar fi, este într-un final dependentă de El pentru viaţă, pentru existenţă.

Această idee este exprimată de Însuşi Salvatorul nostru: „Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa, a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine”. Ioan 5:26. Aceasta ar fi o afirmaţie ciudată din partea Unuia care deţine viaţa în natura Sa esenţială, la fel ca şi Tatăl. Pentru a exprima aceasta, ar fi trebuit să spună: „După cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa o are şi Fiul în Sine.”

Dacă, aşa cum susţin trinitarienii, natura divină a Fiului ar avea viaţa în ea însăşi (adică să existe prin Sine Însuşi) identic şi într-un sens absolut asemenea Tatălui, de ce ar trebui să se prezinte pe Sine ca fiind dependent de Tatăl pentru viaţă? De ce să-L fi prezentat pe Tatăl ca oferindu-I un dar pe care de fapt El l-a avut din toată veşnicia?

Dacă s-ar susţine că natura Sa umană a primit viaţa de la Tatăl, aş răspunde: nu citim nicăieri aşa ceva sau dacă scrie astfel aş denunţa în continuare incorectitudinea naturii umane a Fiului lui Dumnezeu care se reprezintă pe Sine ca fiind absolut dependent de Tatăl pentru darul vieţii. Nu ar fi fost mult mai rezonabil în cazul acesta ca natura umană a lui Hristos să-şi derive viaţa şi vitalitatea din unirea Sa cu natura divină decât din unirea Sa cu Tatăl? Eu înţeleg acest pasaj în conformitate cu înţelesul natural al limbajului: „Căci după cum Tatăl are viaţa (adică existenţa) în Sine Însuşi, tot aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţa (adică existenţa) în Sine Însuşi.”

Ştiu că voi fi întrebat despre declaraţia Mântuitorului nostru că „Am puterea de a-Mi da viaţa şi de a o lua înapoi”. Ioan 10.18. Citiţi ultima propoziţie din acest verset: „Această poruncă („împuternicire” – Campbell) am primit-o de la Tatăl Meu”.

Voi încheia dovada referitoare la această chestiune prin a cita încă un pasaj. Pavel spune: „Şi iarăşi, când Îl aduce pe Întâiul născut în lume, El spune: Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine.” Evrei 1:6. Deci Fiul trebuie să fi existat înainte de a-L trimite în lume. În versetul 2, Tatăl declară că a făcut lumile prin acelaşi Fiu care este aici prezentat ca fiind trimis în lume. Fiul Său trebuie să fie existat înainte de a fi creat lumile; şi trebuie să fi fost născut înainte de a fi existat; iar aceea naşterea despre care se vorbeşte aici trebuie să se refere la natura Sa divină şi, referindu-se la locul Său, El este Cel dintâi născut; de aici se înţelege că El trebuie să fie fost „Cel dintâi născut din toată zidirea”. Coloseni 1:15.

Cercetând natura originală, slava şi măreţia Domnuli şi Stăpânului nostru, privind câteva clipe la faţa Celui ce este cel mai minunat dintre zece mii şi cel mai adorabil, aruncând o privire asupra slavei cereşti pe care o avea împreună cu Tatăl înainte ca lumea să existe, admirând forma de neegalat care este imaginea Dumnezeului invizibil şi privind cu mirare şi admiraţie la acest August Personaj, cu mult mai înălţat decât îngerii şi tronurile şi domniile, principatele şi puterile, suntem pregătiţi, în măsura în care slabele noastre percepţii pot cuprinde, să apreciem dragostea uluitoare şi bunăvoinţa care L-au determinat pe adorabilul nostru Mântuitor să renunţe la toată slava şi onoarea cerului şi la toate dezmierdările prezenţei Tatălui Său.

Cu toate că întreaga comoară a Tatălui Său Îi aparţinea, El a devenit atât de sărac, încât nu avea unde să-şi plece capul, deseori pământul umed fiind singurul Său pat iar cerul albastru singurul Său acoperământ; om al durerii şi obişnuit cu necazul, luat în râs de evrei şi batjocorit de neamuri, un străin fără cămin, Şi-a trăit viaţa sub îmbrăcămintea josnică a unui servitor şi, în cele din urmă, „a murit, Cel drept pentru cei nedrepţi”, şi a părăsit lumea sub josnica denumire de răufăcător. Oh! S-a mai arătat vreodată dragostea în felul acesta? S-a mai aplecat vreodată mila atât de jos?… (J.M.Stephenson, 14 noiembrie 1854, R&H, vol.6, nr.14, pag.105,106).

Voi selecţiona câteva pasaje în care Hristos este prezentat ca umilindu-Se pe Sine şi supunându-se morţii: unde aceeaşi Fiinţă care a avut slava împreună cu „Tatăl înainte ca lumea să existe” este prezentat ca murind.

Pavel, vorbind despre natura preamărită a lui Hristos, spune: „El, cu toate că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu” Filipeni 2:6. Toţi cei care cred că El a avut o natură divină, admit că acest verset se referă la ea; cu toate acestea, cu două versete mai jos găsim că El „La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce”. Aici este declarat în mod expres că acea Fiinţă preamărită care avea chipul lui Dumnezeu s-a umilit pe Sine, în primul rând prin faptul că a devenit om; şi în al doilea rând, prin faptul că „a devenit ascultător până la moarte, chiar moarte de cruce.” (J.M.Stephenson, 21 noiembrie 1854, R&H, vol.6, nr.15, pag.113).

În acest punct al cercetării suntem gata să înţelegem legătura dintre sacrificiul lui Hristos, sau ispăşirea, cu legea lui Dumnezeu. În prezentarea acestei părţi a subiectului, voi compara punctul de vedere biblic cu alte două teorii despre acest subiect, teorii îmbrăţişate de marea majoritate a creştinătăţii. Acestea sunt punctul de vedere Unitarian şi cel Trinitarian. Mulţi dintre cei mai eminenţi scriitori din şcoala Unitariană, neagă pre-existenţa Fiului lui Dumnezeu, ca fiind o persoană reală; dar susţin că a fost un om bun, chiar desăvârşit.

Voi privi cu cea mai mare admiraţie asupra generozităţii şi sacrificiului de sine a unui rege de o puritate desăvârşită, drept şi bun, şi iubit de toţi colaboratorii săi, care, pentru vieţile pierdute ale câtorva indivizi rebeli dintr-o provincie îndepărtată a regatului său, a coborât voluntar de pe tronul său şi s-a exilat pe sine în veşmântul celui mai sărăcăcios ţăran, şi-a epuizat viaţa în acte de bunătate faţă de ei, şi în final a murit de cea mai infamă şi umilitoare moarte pentru a le salva vieţile şi i-a adus înapoi în supunere faţă de tronul său. Un asemenea act lipsit de vreun interes personal şi plin de dragoste ar umple lumea de cele mai puternice cântece de laudă şi admiraţie; dar, indiferent cât de măreţ şi vrednic de laudă ar putea pe bună dreptate să pară un astfel de act, păleşte într-un mod categoric în faţa pretenţiilor legii lui Iehova care a fost abuzată şi violată.

Nu pot concepe cum ar putea viaţa unui om, indiferent cât de bun, de perfect ori de binevoitor ar fi, să achite un echivalent pentru vieţile pierdute ale milioanelor de oameni. Nu pot concepe cum ar putea moartea unui singur om bun să facă o ispăşire adecvată pentru vieţile atât de multor milioane. Dar, potrivit acestor scriitori unitarieni, noi avem numai moartea trupului unui om bun, în timp ce tot ce este nobil, plin de demnitate, de încredere şi inteligenţă, nu doar că nu moare, ci este înălţat la trepte mai înalte de fericire şi slavă.

Punctul de vedere trinitarian cred că este în aceeaşi măsură demn de contestat. Ei pretind că Fiul lui Dumnezeu a avut trei naturi distincte în acelaşi timp şi anume: un trup uman, un suflet uman şi o natură divină cu care s-a unit, trupul fiind muritor, sufletul nemuritor iar divinitatea fiind co-egală, co-existentă şi co-eternă cu veşnicul Dumnezeu.

Acum, nici unul dintre apărătorii acestei idei nu pretind că sufletul Său sau divinitatea Sa a murit, ci că trupul a fost singura parte din întreita Sa fiinţă care a suferit „moartea pe cruce”; aşadar, potrivit cu acest punct de vedere avem numai sacrificiul părţii celei mai inferioare, trupul uman al Fiului lui Dumnezeu, ca jertfă de ispăşire pentru păcatele lumii.

Deşi se pretinde că sufletul Său a suferit cea mai mare parte din pedeapsă, totuşi nu a suferit „moartea pe cruce”, căci el a părăsit trupul în cea mai mare agonie a sa şi l-a lăsat să poarte singur pedeapsa legii; aşadar, moartea de pe cruce rămâne tot numai moartea unui trup uman.

Dar, chiar şi dacă admitem că în natura Sa înălţată ca fiinţă umană, El a suferit doar ceea ce natura Sa umană putea să sufere pe parcursul întregii Sale vieţi şi apoi a murit de josnica moarte a crucii – chiar şi atunci, un asemenea sacrificiu uman ar fi infinit departe de pretenţiile legii celei drepte şi sfinte a lui Dumnezeu, care a fost călcată de toţi cei din neamul lui Adam (copilaşii fiind exceptaţi) timp de atât de multe mii de ani.

La acest lucru sunt sensibili trinitarienii; aşadar, ei prezintă divinitatea Sa ca fiind altarul pe care umanitatea Sa a fost sacrificată; şi apoi evaluează valoarea intrinsecă a sacrificiului în funcţie de acea a altarului pe care a fost jertfiă. Dar dacă înţeleg teoria pe care o tratăm, natura divină a lui Isus Hristos nu a avut nici o parte sau rol în această chestiune; căci această natură nu a suferit nici o pierdere, căci nu a făcut oricum nici un sacrificu.

Să presupunem că un rege uneşte pretigiul singurului său fiu cu unul dintre cei mai săraci ţărani ai săi, atât de strâns încât să-l numească pe acesta fiul său; şi apoi l-ar supune pe acest ţăran sub natura propriului său fiu, la o viaţă de sărăcie, lipsă şi suferinţă, şi apoi l-ar crucifica sub renumele de răufăcător, în timp ce fiul său adevărat se bucură de toate binecuvântările vieţii, de sănătate, de tihnă, onorare şi slavă la curtea tatălui său – ar susţine cineva într-un astfel de caz că, datorită faptului că a fost numit după numele, şi a fost acoperit cu titlurile de onoare a fiului regelui, şi a murit cu acest renume, de aceea suferinţa şi moartea sa ar putea avea dreptul la prestigiul şi onoarea fiului său real?

În acest caz, tot sacrificiul este înfăptuit de un ţăran. Fiul nu a avut nici o parte sau rol în această chestiune. Este subliniată jertfa unui ţăran care valorează atât de mult cât valorează el însuşi şi are tot atâta valoare şi nimic mai mult. La fel este de adevărat şi în ceea ce priveşte sacrificiul lui Hristos potrivit cu punctul de vedere mai sus exprimat. Umanitatea sa a suferit tot ce a fost suferit, a sacrificat tot ceea ce a fost sacrificat; de aceea, sărăcia, suferinţa şi moartea Sa au dreptul la toată valoarea, prestigiul şi onoarea pe care această natură i-o poate conferi, şi nimic mai mult. De aici, potrivit acestei teorii, avem numai un sacrificiu omenesc; dar rămâne întrebarea: cum poate viaţa unei fiinţe umane să facă ispăşire corespunzătoare pentru vieţile miilor de milioane de alte fiinţe?

Deci, după tot ceea ce a fost spus şi scris de aceste două şcoli, se pare că nu există nici o diferenţă reală între teoriile lor în ceea ce priveşte ispăşirea; ambele au de fapt, numai sacrificul uman; iar în ceea ce priveşte vederile lor asupra naturii Fiului lui Dumnezeu, sunt tot atât de departe ca infinitul de finit, ca secunda de veşnicie. Primul face din „Singurul născut al Tatălui” numai un om muritor şi finit; cel din urmă Îl face Dumnezeul infinit, Omnipotent, Atotştiutor şi Veşnic, absolut egal cu Veşnicul Părinte. Acum, eu înţeleg adevărul ca fiind în mijlocul acestor două extreme.

În concluzie, am dovedit în primul rând că Fiul lui Dumnezeu, în cea mai preamărită natură, a existat înaintea creaţiei primei lumi sau primei fiinţe inteligente din giganticul Univers; în al doilea rând, că El a avut un punct zero; că El a fost „Cel întâi-născut dintre orice creatură”; „începutul creaţiei lui Dumnezeu” (Apoc.3:14); în al treilea rând că în natura Sa cea mai înălţată, El a creat toate lucrurile din cer şi de pe pământ, şi le şi menţine; în al patrulea rând, că în măreţia Sa, El a fost înălţat cu mult deasupra tuturor îngerilor din cer, şi tuturor regilor şi monarhilor de pe pământ; în al cincilea rând, că în natura Sa era nemuritor şi divin (dar diferit de Tatăl); în al şaselea rând, în ceea ce priveşte titlurile şi privilegiile Sale, El era „singurul născut al Tatălui Său”, de a cărui slavă S-a împărtăşit „înainte de a fi lumea”; „chipul Dumnezeului nevăzut”; „în forma lui Dumnezeu”; şi „nu a considerat că ar fi ceva de apucat să fie egal cu Dumnezeu”; „asemenea slavei Tatălui Său şi imaginea fidelă a Persoanei Sale”; „Cuvântul” care „a fost la început cu Dumnezeu” şi care „a fost Dumnezeu”.

Acesta a fost personajul preamărit şi glorificat care a fost sacrificat pentru păcatele lumii – acestea sunt privilegiile la care a renunţat în mod voluntar; şi cu toate că era „bogat, de dragul nostru „a devenit sărac”; „S-a înjosit” şi a devenit om; şi, „fiind în forma omului, S-a umilit pe Sine Însuşi şi a devenit supus morţii, chiar morţii de cruce”, pentru a anunţa neprihănirea lui Dumnezeu, „pentru a fi drept şi apărătorul celui ce crede în Isus”.

Aici a fost o umilinţă adevărată; nici o pretenţie exagerată sau spectacol; aici putem vedea priveliştea uluitoare a mult-iubitului şi „Singurului Fiu născut al lui Dumnezeu”, „Cel dintâi născut din orice creatură”, dezbrăcându-Se voluntar pe Sine de „slava pe care o avea cu Tatăl înainte de existenţa lumii”, venind din cer, care era locuinţa Sa cea înaltă şi sfântă, şi, cu toate că era „bogat”, a devenit atât de sărac încât „nu avea unde să-Şi aşeze capul”, binecuvântatul Cuvânt care „era la început cu Dumnezeu”, şi care a fost Dumnezeu, realmente a devenit trup, în josnicul veşmânt al unui servitor – supunându-Se pe Sine Însuşi la lipsurile, ispitele, durerile şi chinurile care apasă sărmana umanitate căzută; şi apoi, pentru a desăvârşi acest sacrificiu fără precedent, Îl descoperim pe Cel care a fost odată onorat, dar acum umilit – pe Cel care a fost odată preamărit, dar acum înjosit, fiind pe moarte pe blestemata cruce, ca şi un răufăcător, şi în cele din urmă, coborând în adâncurile întunecate şi tăcute ale mormântului – locul celei mai de jos trepte a umilinţei.

Acesta, acesta este sacrificiul pe care „Singurul născut al Tatălui” l-a oferit ca o ispăşire pentru păcatele lumii; aceasta este Fiinţa care a fost de fapt sacrificată şi acesta este preţul pe care Fiul lui Dumnezeu l-a plătit de fapt pentru răscumpărarea noastră. Acum înţelegem sacrificiul Celei mai înălţate şi preamărite Fiinţe din vastul imperiu al lui Dumnezeu, sacrificiul Singurului Fiu născut al Regelui.

În ceea ce priveşte valoarea în sine, cine poate estima valoarea scumpului Fiu al lui Dumnezeu? Este, pentru a nu spune mai mult decât atât, un echivalent pentru demnitatea, existenţa şi interesele veşnice ale întregii lumi; ba mai mult, este egal în valoare cu întregul avantaj moral al întregii creaţii inteligente, şi egal în slavă şi onoare cu guvernarea morală a Conducătorului Suprem al Universului. În ceea ce priveşte natura Sa, este divin; aşadar avem un sacrificiu Divin, spre deosebire de vederea trinitariană şi cea unitariană, care face din aceasta numai un sacrificiu uman.

În ceea ce priveşte plinătatea, este infinit, fără margini. Da, mulţumim lui Dumnezeu, este destul pentru fiecare, suficient pentru toţi, destul chiar şi pentru mai mult decât atât; suficient pentru a salva un Univers inteligent, unde toţi ar fi păcătoşi; şi, în cele din urmă, în ceea ce priveşte adaptarea la condiţiile şi necesităţile omului, este absolut perfect. (J.M.Stephenson, 21 noiembrie 1854, R&H, vol.6, nr.15, pag.114, par.1-6).

Poziţia pe care am adoptat-o în ceea ce priveşte natura, originea şi întruparea Fiului lui Dumnezeu va fi contestată de mulţi. Voi fi gata să înlătur toate obiecţiile biblice care pot fi aduse împotriva acestor puncte de vedere, pe baza dovezilor; acum însă voi răspunde la obiecţiunea că fiinţa Sa este absolut egală cu Tatăl, Supremul şi Singurul Dumnezeu adevărat.

Acest punct de vedere este argumentat prin faptul că cele mai înalte titluri pe care le-a pretins vreodată Tatăl îi sunt atribuite şi Fiului. Dacă această afirmaţie ar fi adevărată, n-ar putea fi contrazisă; dar ea nu este adevărată, aşa cum reiese în mod categoric din următoarele titluri de supremaţie care n-au fost atribuite Fiului niciodată. Voi cita din lucrarea lui Henry Grew, care tratează calitatea de Fiu, pag.48.

„Cu toate că Fiul lui Dumnezeu… este onorat cu titluri adecvate de mărire şi slavă, este deosebit de „adevăratul Dumnezeu” prin următoarele titluri ale supremaţiei care aparţin numai „Dumnezeului Celui nevăzut”:

Iehova, Singurul al cărui nume este Iehova (Psalmul 83:18)

Dumnezeul veşnic (Deuteronom 33:27)

Dumnezeul Cel Prea Înalt (Marcu 5:7; Daniel 5:18)

Singurul Dumnezeu (Psalmul 86:10; Isaia 37:16)

Singurul Domn (Neemia 9:6)

Dumnezeul cerurilor (Daniel 2:44)

Mai presus de Mine nu este nici un Dumnezeu (Isaia 44:6)

Care singur deţine nemurirea (1 Timotei 6:16)

Singurul Dumnezeu adevărat (Ioan 17:3)

Regele cel veşnic, nemuritor şi nevăzut (1 Timotei 1:17)

Singurul Dumnezeu (1 Timotei 1:17)

Domn, Dumnezeu Omnipotent (Apocalipsa 19:6)

Binecuvântatul şi singurul Stăpânitor (1 Timotei 6:15)

Un Dumnezeu şi Tată al tuturor (Efeseni 4:6)

Singurul Domn Dumnezeu (Iuda 4)

Dar este numai un singur Dumnezeu, Tatăl. (1 Corinteni 8:6)

De asemenea, se spune că a exercitat puteri şi prerogative care aparţin numai supremului Dumnezeu. Nu pot răspunde mai eficient acestei obiecţii decât prin a prezenta punctul de vedere trinitarian şi cel biblic în contrast. Pentru aceasta, mă voi folosi de o listă de citate prezentate de acelaşi autor. Pag.66,67.

Hristos şi apostolii Săi                                          Trinitarienii

Pentru noi nu este decât un singur                     Pentru noi nu este decât un singur

Dumnezeu, Tatăl. (1 Corinteni 8:6)                     Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt

Tatăl Meu este mai mare decât Mine                Fiul este la fel de mare ca şi Tatăl

(Ioan 14:28)

Care este imaginea Dumnezeului nevăzut,      Care este Dumnezeul nevăzut, Iehova

Cel dintâi născut din orice creatură                     Cel necreat.

(Coloseni 1:15)

Fiul nu poate face nimic de la Sine                   Fiul este omnipotent (atotputernic)

(Ioan 5:19)

Despre acea zi,… nu cunoaşte nici un om,       Fiul este omniscient (atotputernic) şi

nici îngerii… nici Fiul, ci numai Tatăl                  cunoaşte ziua aceea la fel ca şi Tatăl.

(Marcu 13:32)

Toată puterea Îmi este dată în cer şi pe            Nici o putere oferită nu-L va califica

pământ. (Matei 28:18). După cum I-ai               pe Fiul lui Dumnezeu să ofere viaţa

dat putere peste orice făptură, ca să dea         veşnică poporului Său.

viaţă veşnică tuturor acelora pe care

I i-ai dat Tu. (Ioan 17:2)

Dumnezeu a creat toate lucrurile prin               Isus Hristos a creat toate lucrurile prin

Isus Hristos (Efeseni 3:9)                                          puterea Sa independentă.

Apocalipsa lui Isus Hristos pe care                       Apocalipsa lui Isus Hristos prin propria

I-a dat-o Dumnezeu (Apoc.1:1)                              Sa omniscienţă (atotcunoaştere)

Căci este un singur Dumnezeu, şi un                  Este un singur Mijlocitor între Dumnezeu

singur Mijlocitor între Dumnezeu şi                    şi om, care este de asemenea Dumnezeul

om, omul Isus Hristos (1 Timotei 2:5)                suprem şi om în natura noastră.

 

Tăgăduind pe singurul Domn                            Tăgăduind pe singurul Domn Dumnezeu,

Dumnezeu, şi pe Domnul nostru                      şi pe Domnul nostru Isus Hristos, care este

Isus Hristos (Iuda 4)                                               de asemenea singurul Domn Dumnezeu,

şi o persoană distinctă.

 

Isus din Nazaret, un om dovedit de                  Isus a făcut minuni prin propria Sa

Dumnezeu printre voi prin miracole şi            omnipotenţă (atotputernicie).

semne, şi minuni pe care Dumnezeu

le-a făcut prin El (Fapte 2:22).

 

Căci după cum Tatăl are viaţa în Sine,            El este existent de la Sine.

tot astfel I-a dat Fiului să aibă viaţa

în Sine. (Ioan 5:26)

 

Eu trăiesc prin Tatăl (Ioan 6:57)                       Fiul trăieşte prin Sine Însuşi.

Acesta este Fiul Meu. (Matei 3:17)                  Acesta este singurul Dumnezeu adevărat,

identic în esenţă cu Tatăl.

 

Pentru ca ei să Te cunoască pe Tine,                Pentru ca ei să Te cunoască pe Tine, care

singurul Dumnezeu Adevărat, şi pe                  nu eşti singurul Dumnezeu adevărat şi

Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.                     deosebit de Cuvântul pe care Tu L-ai

(Ioan 17:3)                                                                    trimis.

 

Pentru ca la numele lui Isus să se                     Pentru ca la numele lui Isus să se plece

plece orice genunchi,… şi ca orice                    orice genunchi; şi orice limbă să

limbă să mărturisească că Isus Hristos            mărturisească că Isus Hristos este Domn

este Domn spre slava lui Dumnezeu                 spre propria Sa slavă.

Tatăl (Filipeni 2:10,11).

Voi lua în considerare şi câteva dintre acele pasaje ale Scripturii care sunt citate atât de frecvent şi convingător pentru a demonstra că Isus Hristos, în natura Sa divină, este chiar Dumnezeul Cel veşnic. În Coloseni 2:9 ni se spune că în Isus Hristos „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”. Dar cu câteva versete înaintea acestuia, acelaşi apostol ne spune că „Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în ”. Col. 1:19. Acelaşi apostol îi prezintă chiar şi pe sfinţi fiind „umpluţi cu toată plinătatea lui Dumnezeu”. (Efeseni 3:19). (J.M.Stephenson, 5 decembrie 1854, R&H, vol.6, nr.16, pag.123,124).