J.N.Andrews, R.F.Cottrell, J.S.Washburn

Doctrina Trinităţii a fost admisă în biserică de conciliu de la Nicea în anul 325 d.Hr. Această doctrină distruge personalitatea lui Dumnezeu şi a Fiului Său Isus Hristos, Domnul nostru. Dezonoarea, măsurile prin care a fost introdusă cu forţa în biserică şi care apar pe paginile istoriei eclesiastice, pot cu uşurinţă să-l facă pe cel ce o crede să roşească. (J.N.Andrews, 6 martie 1855, R&H, vol.6, no.24, pag.185).

Melhisedec

Ceea ce putem şti despre acest personaj remarcabil aflăm din Geneza 14, Psalmul 110 şi ceea ce a scris Pavel despre el în cartea Evreilor. Multe din lucrurile legate de Melhisedec sunt intenţionat ascunse de Duhul Sfânt şi, de aceea, ar fi benefic pentru noi să le aducem la lumină. El a fost regele Salemului; a fost preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt; a fost, datorităslujbei sale, chiar superior lui Avraam; Hristos este preot după rânduiala sa. El l-a întâlnit o dată de Avraam şi a primit zecime de la el şi  l-a binecuvântat.

Aceasta este esenţa cunoştinţei pe care o avem despre Melhisedec. Când se ridică întrebarea dacă nu a fost de fapt cutare sau cutare personaj remarcabil din vremea sa, sau când se ridică problema neamului din care făcea parte şi care-i erau părinţii, cât a trăit, când a murit, răspunsul trebuie să fie că nu suntem informaţi despre aceste lucruri. Pavel spune că era „fără tată, fără mamă, fără obârşie”, neavând nici început al zilelor şi nici sfârşit al vieţii; dar care a fost semănat cu Fiul lui Dumnezeu; rămâne preot continuu” (Evrei 7:3).

Acum, dacă aceste cuvinte trebuie înţelese în sensul lor literal, atunci ele nu se pot aplica nici unei fiinţe umane. Adam singur, din toată rasa umană, a fost fără tată şi fără mamă şi fără obârşie. Dar Adam a avut un început şi un sfârşit al vieţii. Enoh nu a avut un sfârşit al vieţii, dar el a avut celelalte lucruri despre care Pavel spune că Melhisedec nu le-a avut. La fel şi Ilie, care, pentru că tot veni vorba, nu a existat decât cu mult după perioada lui Melhisedec.

Fiecare membru al familiei umane, cu excepţia lui Adam, a avut părinţi şi fiecare a avut un început al zilelor; şi într-adevăr, cu două excepţii, fiecare a avut şi un sfârşit al vieţii. Chiar şi îngerii lui Dumnezeu, toţi au avut un început al zilelor, ceea ce-i face să fie excluşi din această descriere ca şi membii familiei omeneşti. Şi în ceea ce-L priveşte pe Fiul lui Dumnezeu, şi El ar fi exclus de asemenea, căci Îl are pe Dumnezeu ca Tată, şi are, într-un anumit punct din veşnciia trecută, un început al zilelor.

Deci, dacă folosim exprimarea lui Pavel în sensul ei literal, ar fi imposibil să găsim o altă Fiinţă din Univers în afară de Dumnezeu Tatăl, care este fără tată sau mamă, sau obârşie, sau început al zilelor, sau sfrşit al vieţii. Şi probabil că pentru moment nimeni nu se luptă să susţină ideea că Melhisedec a afost chiar Dumnezeu Tatăl.

El este numit preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt. (Evrei 7:1) Este slujba preotului aceea de a aduce jertfe lui Dumnezeu. Cu siguranţă că El nu Şi-a adus jertfe Sieşi. Este numit de Pavel un om, chiar mai mare decât Avraam. Pavel vorbeşte despre el în Evrei 7:6 ca având în realitate obârşie, cu toate că el nu o cunoaşte.

Melhisedec Îl binecuvântează pe Dumnezeul Cel Prea Înalt în Geneza 14:20, o dovadă lămurită că nu el era cel binecuvântat, ci Altcineva. Este spus, de asemenea, că Melhisedec a fost asemănat cu Fiul lui Dumnezeu. Dar tocmai aceasta arată că el nu este Dumnezeu Tatăl; căci El nu este asemănat cu Fiul Său şi nici nu Şi-a derivat existenţa din altcineva. Dar despre Fiul a fost spus că este imaginea fidelă a Tatălui Său (Evrei 1)

Atunci ce semnifică cu adevărat cuvintele lui Pavel din Evrei 7:3? Am văzut că nu pot fi luate în sensul lor literal; căci ne-am implica în contraziceri şi absurdităţi. Dar dacă sunt luate într-un sens metaforic şi interpretate după felul în care se vorbeşte în general cu evreii, îi vom găsi o explicaţie simplă. Evreii au păstrat registre genealogice foarte exacte, în mod deosebit în cazul preoţilor; căci dacă preotul nu era din spiţa lui Aaron, nu i se permitea să servească în slujba preoţească.

Despre cei care nu puteau să-şi arate locul de înregistrare în asemenea tabele, se spunea că sunt fără tată şi mamă, deci fără obârşie. Aceasta nu însemna că erau fără de strămoşi, ci că înregistrarea despre ei nu fusese păstrată. Acesta este cazul lui Melhisedec. Este introdus în Geneza fără înregistrarea descendenţei, Duhul Sfânt omiţând cu un anume scop această chestiune. Este prezentat de Pavel ca neavând început al zilelor şi nici sfârşit al vieţii.

Aceasta nu înseamnă în mod absolut că nu a avut un început al existenţei, căci aceasta este adevărat numai în ceea ce priveşte o singură Fiinţă din Univers şi anume Dumnezeu Tatăl. Dar ceea ce a vrut în mod clar să spună apostolul este aceasta: că nu apare nici o înregistrare a naşterii sau morţii sale în istoria care ne este oferită despre el. El apare fără nici o notificare în ceea ce priveşte originea sa; iar istoria acestui preot al Celui Prea Înalt se sfârşeşte fără nici o înregistrare a morţii sale.

Aceste lucruri au fost omise cu un anumit scop, anume, să poată reprezenta cât de fidel posibil lucrarea de preoţie a Fiului lui Dumnezeu. Şi acelaşi Duh al inspiraţiei care l-a condus pe Moise să tăinuiască aceste detalii referitoare la Melhisedec, l-a călăuzit şi pe Pavel să folosească această omitere pentru a ilustra lucrarea de preoţie a lui Hristos. Am face bine să lăsăm cazul lui Melhisedec chiar acolo unde îl lasă Scriptura.  (J.N.Andrews, 7 septembrie 1869, R&H; se mai poate găsi de asemenea şi în R&H, 4 ianuarie 1881)

R.F.Cottrell

El a continuat să afirme că omul „este o fiinţă triunică”, care este alcătuită din trup, suflet şi duh. Eu n-am auzit niciodată un apostol care să mărturisească credinţă în doctrina trinităţii: dar de ce să n-o facă, de vreme ce omul constă din trei persoane într-o singură persoană? Mai ales că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu! Dar chipul despre care se vorbeşte aici, a fost asemănarea morală.

Deci omul poate fi o fiinţă triunică fără ca aceasta să dovedească că Dumnezeu este astfel. Dar el a vrut să spună că un om sunt trei oameni? Aş putea spune că un pom este compus din tulpină, scoarţă şi frunze şi probabil că nimeni nu s-ar împotrivi. Dar dacă aş afirma că fiecare pom constă din trei pomi, afirmaţia probabil că ar stârni neîncredere. Dar dacă toţi admitem că un pom este trei pomi, aş putea afirma că sunt nouăzeci de pomi în livada mea, în timp ce nimeni nu poate număra decât treizeci.

Atunci aş putea merge chiar mai departe şi să spun că am nouăzeci de pomi în livada mea, şi de vreme ce fiecare pom constă din trei pomi, am două sute şatesprezece. Deci dacă un om este trei oameni, îl poţi înmulţi cu trei de câte ori pofteşti. Dar dacă este nevoie de trup, suflet şi spirit pentru a face un om întreg, viu, atunci separaţi acestea iar omul nu mai există. (R.F.Cottrell, 19 noiembrie 1857, R&H, vol.11, nr.2, pag.13, par.13).

Că o persoană este trei persoane şi că trei persoane sunt numai o persoană, este doctrina pe care o denunţăm ca fiind contrară logicii şi raţiunii. Fiinţa şi atributele lui Dumnezeu sunt mai presus, dincolo de puterea simţului şi raţiunii mele, şi totuşi eu le cred; însă doctrina împotriva căreia protestez este contrară, da, acesta este termenul, chiar raţiunii şi logicii, şi anume că Dumnezeu S-a implantat pe Sine în noi. Nu ni se cere să credem o asemenea doctrină.

O minune este dincolo de înţelegerea noastră, dar cu toţii credem în minuni care conving simţurile noastre. Ceea ce vedem şi auzim conving simţurile noastre că există o putere care îndeplineşte cel mai minunat miracol al creaţiei. Dar Creatorul nostru a făcut să ne apară ca o absurditate că o persoană ar putea fi trei persoane şi trei persoane numai o persoană; şi în cuvântul Său descoperit nu ne-a cerut niciodată să credem aşa ceva. Aceasta găsesc prietenii noştri ca fiind inacceptabil…

Dar a îmbrăţişa doctrina trinităţii nu este atât o dovadă a unei intenţii rele, cât una a intoxicării cu acel vin din care au băut toate naţiunile. Faptul că aceasta a fost una dintre doctrinele principale, dacă nu chiar cea din frunte pe temeiul căreia episcopul Romei a fost înălţat la rangul de pontif, nu spune mult în favoarea ei. Acest lucru ar trebui să-i determine pe oameni să cerceteze mai mult pentru ei înşişi…

Revelaţia ne depăşeşte; dar în nici un caz nu este contrar logicii sănătoase şi a raţiunii. Dumnezeu nu a pretins, aşa cum a făcut papa, că ar putea „face dreptate din nedreptate”, nici nu ne-a spus, după ce ne-a învăţat să numărăm, că nu există nici o diferenţă între numerele singulare şi plurale. Să credem tot ce ne-a descoperit şi să nu adăugăm nimic la aceasta. (R.F.Cottrell, 6 iulie 1869, R&H).

J.S.Washburn

Doctrina Trinităţii este o crudă monstruozitate păgână, înlăturându-L pe Isus din adevărata Sa poziţie de Mântuitor Divin şi Mijlocitor. Este adevărat că noi nu putem măsura sau defini divinitatea. Este dincolo de înţelegerea noastră finită, dar în ceea ce priveşte acest subiect al personalităţii lui Dumnezeu, Biblia este foarte simplă şi lămurită. Tatăl, Îmbătrânitul de Zile, este din veşnicie. Isus a fost născut din Tatăl. Isus, vorbind prin psalmistul, spune: „Domnul Mi-a spus: ‘Tu eşti Fiul Meu; astăzi Te-am născut.’” (Psalmul 2:7).

Din nou, în Proverbe 8 (unde se vorbeşte despre Isus ca fiind “înţelepciunea lui Dumnezeu” – vezi 1 Corinteni 1:24), citim: „Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui”. – versetul 22. „Am fost născută înainte de întărirea munţilor, înainte de a fi dealurile”- versetul 25.

Fiul spune că a fost adus la existenţă, zămislit, născut din Tatăl Său… Satana a luat unele concepţii păgâne despre o monstruozitate cu trei capete, şi, cu intenţia deliberată de a arunca dispreţ asupra divinităţii, le-a adăugat în romanism ca fiind gloriosul nostru Dumnezeu, o invenţie imposibilă, absurdă. Această monstruoasă doctrină adusă din păgânism în Biserica Romano-Papală, caută să-şi amestece prezenţa malefică în învăţăturile Soliei Îngerului al Treilea…

Iar faptul că Hristos nu este Mijlocitorul în Biserica Romană demonstrează că Trinitatea distruge adevărul că Hristos este singurul Mijlocitor. Aşa numita Biserică Creştină, Papalitatea, care a elaborat doctrina Trinităţii, nu-L recunoaşte ca singurul Mijlocitor, ci Îl înlocuieşte cu o mulţime de bărbaţi şi femei morţi ca mijlocitori. Dacă îmbrăţişezi doctrina Trinităţii, în realitate Hristos nu mai este singurul Mijlocitor…

Adventiştii de Ziua a Şaptea pretind că iau cuvântul lui Dumnezeu ca autoritate supremă, şi că „au ieşit din Babilon”, că au renunţat pentru totdeauna la tradiţiile inutile ale Romei. Dacă ne întoarcem la nemurirea sufletului, purgatoriu, chinul veşnic şi Sabatul Duminical, nu ar fi aceasta altceva decât apostazie? Dar, oricum, dacă sărim peste aceste doctrine minore, secundare şi acceptăm şi învăţăm chiar rădăcina centrală, doctrina Romanismului, Trinitatea, şi învăţăm că Fiul lui Dumnezeu nu a murit, chiar dacă cuvintele noastre par a fi rostite într-un sens spiritual, nu este aceasta nici mai mult nici mai puţin decât apostazie, şi chiar Omega apostaziei?

Oricât de plăcute, sau frumoase, sau aparent profunde pot părea predicile sau articolele unei persoane, când ajunge să înveţe doctrina păgâno-Catolică a Trinităţii şi neagă că Fiul lui Dumnezeu a murit pentru noi, este el un adevărat Adventist de Ziua a Şaptea? Este el chiar un adevărat predicator al Evangheliei? Şi când mulţi îl privesc ca pe un mare învăţător şi acceptă teoriile sale nescripturistice, cu desăvârşire opuse Spiritului Profeţiei, este timpul ca păzitorii să strige o notă de avertisment. (fragmente dintr-o scrisoare semnată de J.S.Washburn în 1939.)