J.N.Loughborough, S.N.Haskell

Întrebări pentru fratele Loughborough

Fratele White: Aş dori să vă adresez sau să vă trimit, frate Loughborough următoarele întrebări pentru a primi explicaţii. W.W.Giles, Toledo, Ohio.

Întrebarea 1: Ce obiecţii serioase se ridică faţă de doctrina Trinităţii?

Răspuns: Există multe obiecţii pe care le putem impune, însă datorită spaţiului nostru limitat, ne vom mărgini la următoarele trei: 1. Este contrară raţiunii; 2. Este contrară Scripturii; 3. Originea sa este Păgână şi mistică. Ne vom referi pe scurt la aceste afirmaţii.

Nu este în acord cu raţiunea să vorbim despre trei fiinţe ca fiind unul şi despre unu ca fiind trei. Sau cum s-au exprimat unii, să-L numim pe Dumnezeu „Dumnezeul Triunic”, sau „Dumnezeul trei-unu”. Dacă Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt fiecare Dumnezeu, ar fi trei Dumnezei; căci de trei ori unu nu este unu, ci trei. Există un sens în care sunt una, dar nu o singură persoană, aşa cum pretind Trinitarienii.

Este contrară Scripturii. Aproape în fiecare loc al Noului Testament care vorbeşte ocazional despre Tatăl şi despre Fiul, ne sunt prezentaţi ca fiind două persoane distincte. Numai capitolul 17 din Ioan este suficient pentru a combate doctrina Trinităţii. De peste patruzeci de ori în acest singur capitol Hristos se adresează Tatălui Său ca unei persoane distincte de El însuşi.

Tatăl Său era în cer, iar El pe pământ. Tatăl L-a trimis. I-a dat pe cei ce cred. El trebuia să meargă atunci la Tatăl. Şi în chiar declaraţia Sa, El ne descoperă în ce constă unitatea Tatălui şi a Fiului. Este aceeaşi unitate care există şi între membrii bisericii lui Hristos. „Ca ei să fie una; după cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine, ca ei să fie una în noi; ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Iar slava pe care Tu Mi-ai dat-o, Eu le-am dat-o lar; ca ei să fie una, aşa cum noi suntem una.” O inimă şi o minte. De un singur scop în planul conceput pentru salvarea omului. Citiţi capitolul 17 din Ioan şi observaţi dacă nu răstoarnă cu desăvârşire doctrina Trinităţii.

A crede în acea doctrină atunci când citim Scriptura, trebuie să credem că Dumnezeu însuşi S-a trimis în lume, a murit pentru a împăca lumea cu Sine, S-a înviat pe Sine din morţi, S-a înălţat pe sine în cer, pledează înaintea Sa însuşi în cer pentru a împăca lumea cu Sine, şi este singurul mijlocitor între om şi sine.

Iar natura umană a lui Hristos (în conceptia trinitarienilor) nu o va folosi ca Mijlocitor; căci Clarke spune: „Sângele uman nu poate să-L liniştească pe Dumnezeu mai mult decât sângele unui animal”. Comentariu la 2 Samuel 21:10. Trebuie să credem de asemenea că în grădina Ghetsemani Dumnezeu S-a rugat Sieşi, că dacă era cu putinţă, să lase să treacă cupa de la Sine, şi încă o mie de astfel de absurdităţi.

Citiţi cu atenţie următoarele texte, comparându-le cu ideea că Hristos este Omnipotent, Omniprezent, Suprem, şi singurul Dumnezeu existent prin Sine: Ioan 14:28; 17:3; 3:16; 5:19,26; 11:15; 20:19; 8:50; 6:38; Marcu 8:32; Luca 6:12; 22:69; 24:29; Matei 3:17; 27:46; Galateni 3:20; 1 Ioan 3:1; Apocalipsa 5:7; Fapte 17:31. De asemenea mai vezi şi Matei 11:25,27; Luca 1:32; 22:42; Ioan 3:35,36; 5:19,21-23,25,26; 6:40; 8:35,36; 14:13; 1 Corinteni 15:28, etc.

Cuvântul Trinitate nu apare nicăieri în Scripturi. Principalul text care se presupune că o susţine este 1 Ioan 5:7, care este o adăugare. Clarke spune: „Din o sută treisprezece manuscrise, textul lipseşte din o sută doisprezece. Nu apare în nici un manuscris dinainte de secolul zece. Iar primul loc în care textul apare în greacă, este în traducerea grecească a conciliului de la Lateran, ţinut în 1215 d.Hr.” – Comentarii la 1 Ioan 5, şi remarcile de la finele capitolului.

Originea sa este păgână şi mistică. În loc de a fi îndreptaţi spre Scriptură pentru demonstrarea trinităţii, suntem îndreptaţi către tridentul persanilor, cu susţinerea că „pornind de la aceasta au plănuit să înveţe ideea trinităţii şi dacă au avut doctrina trinităţii, trebuie s-o fi primit-o prin tradiţie de la poporul lui Dumnezeu. Dar aceasta este în întregime primită, căci cu siguranţă că biserica Iudaică nu a avut o astfel de doctrină”.

Domnul Summerbell spune: „Un prieten de-al meu care era prezent într-o sinagogă din New York, l-a rugat pe un Rabbi să-i explice termenul ‘Elohim’. Un preot trinitarian care era alături, a replicat: ‘Ei bine, aceasta face referinţă la cele trei persoane din Trinitate.’ Atunci, un evreu i-a spus că nu trebuie să mai menţioneze acel cuvânt din nou sau vor fi nevoiţi să-l forţeze să părăsească clădirea; căci nu era persmis a se menţiona numele nici unui dumnezeu străin în sinagogă”. (Discuţie dintre Summerbell şi Flood asupra Trinităţii, pag.38) Milman spune că ideea Tridentului este mistică (Istoria Creştinismului, pag.34).

Doctrina trinităţii a fost introdusă în biserică în aceeaşi perioadă cu închinarea la icoane şi serbarea zilei soarelui, şi nu este altceva decât doctrina persană remodelată. A durat aproape trei sute de ani de la introducerea ei până la o aduce la ceea ce este acum. Procesul a început aproximativ în 325 d.Hr. şi nu a fost terminat până în 681. Vezi lucrarea lui Milman şi Gibbon despre Roma, vol.4, pag.422. A fost adoptată în Spania în 589, în Anglia în 596, în Africa în 534 – Gib. Vol.4, pag.114,345; Milner, vol.1, pag.519. (J.N.Loughborough, 5 noiembrie 1861, R&H, vol.18, pag.184, par.1-11).

S.N.Haskell

Curcubeul din nori nu este decât un simbol al curcubeului care înconjoară tronul din veşnicie. În veacurile trecute, pe care mintea finită nu le poate pătrunde, Tatăl şi Fiul erau singuri în univers. Hristos era primul născut al Tatălui, şi Lui, Iehova I-a făcut cunoscut planul divin de creaţie.

Planul de creaţie al lumilor împreună cu ordinea fiinţelor care urmau să-l populeze, nu era descoperit. Îngerii, ca reprezentanţi ai unei ordini, aveau să fie slujitori ai Dumnezeului universului. Creaţia lumii noastre mici a fost inclusă în planurile tainice şi stabilite până în cele mai mici amănunte.

Căderea lui Lucifer a fost prevăzută; de asemenea posibilitatea introducerii păcatului, care ar fi distrus perfecţiunea lucrării divine. Atunci, în aceste întâlniri timpurii, inima plină de dragoste a lui Hristos a fost mişcată; şi singurul Fiu născut Şi-a oferit viaţa pentru răscumpărarea omului, dacă acesta ar fi cedat şi ar fi căzut. Tatăl şi Fiul, înconjuraţi de o slavă de nepătruns, şi-au strâns mâinile.

În aprecierea acestei oferte I-a fost conferită lui Hristos puterea de a crea, iar legământul cel veşnic a fost făcut; şi de aici înainte, Tatăl şi Fiul, cu un singur gând, au lucrat împreună pentru a duce la îndeplinire lucrarea de creaţie. Sacrificiul de sine pentru binele celorlalţi a constituit baza acestei lucrări. (Stephen N. Haskell, Istoria Profetului de pe Patmos, pag.93,94, 1905).

Înainte de creaţia lumii noastre „a fost un război în cer”. Hristos şi Tatăl erau legaţi printr-un acord; iar Lucifer, heruvimul acoperitor, a devenit gelos pentru că nu era acceptat în întâlnirile veşnice ale celor doi care stăteau pe tron. (Stephen N. Haskell, Istoria Profetului de pe Patmos, pag.217, 1905).

Hristos a fost Cel dintâi născut din cer; El a fost de asemenea Cel dintâi născut al lui Dumnezeu pe pământ, şi a moştenit tronul Tatălui. Hristos, Cel dintâi născut, cu toate că era Fiul lui Dumnezeu, a fost îmbrăcat în umanitate şi a fost desăvârşit prin suferinţă. El a luat forma omului şi, de-a lungul veşniciei, va rămâne cu forma de om.  (Stephen N. Haskell, Istoria Profetului de pe Patmos, pag. 98,99,1905).