James White: 1821-1881

 Isus S-a rugat ca ucenicii Săi să fie una, după cum El şi Tatăl Său erau una. Această rugăciune nu avea în vedere un ucenic cu doisprezece capete, ci doisprezece ucenici, făcuţi una în scop şi efort pentru cauza Maestrului lor. Nici Tatăl şi Fiul nu sunt componenţi ai „Dumnezeului trei-unu”. Ei sunt două fiinţe distincte, şi totuşi una în conceperea şi împlinirea mântuirii. Cei răscumpăraţi, de la cel dintâi care se împărtăşeşte de marea răscumpărare, până la cel din urmă, toţi atribuie slavă şi glorie, şi mărire pentru salvarea lor, atât lui Dumnezeu cât şi Mielului. (James White, 1868, „Întâmplările Vieţii”, pag.343).

 „Iubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră comună, m-am văzut obligat să vă scriu ca să vă îndemn să vă luptaţi pentru CREDINŢA (articulat – n.t.) care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna…” (Iuda 3,4) … 

Îndemnul de a lupta pentru credinţa dată sfinţilor, este numai pentru noi. Şi este deosebit de important pentru noi să ştim pentru ce şi cum să ne luptăm. În cel de-al patrulea verset, el ne oferă motivul pentru care ar trebui să ne luptăm pentru CREDINŢĂ, o credinţă deosebită: „căci sunt anumiţi oameni”, sau o anumită categorie care tăgăduiesc pe singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos. …

Modul în care spiritiştii au determinat sau au tăgăduit pe singurul Domn Dumnezeu şi pe Domnul nostru Isus Hristos, a fost prin cea dintâi folosire a vechiului crez nescripturistic Trinitarian, şi anume, că Isus Hristos este veşnicul Dumnezeu, cu toate că nu au nici măcar un singur text pentru a-l sprijini, în timp ce noi avem o abundenţă de mărturii lămurite ale Scripturii că El este Fiul veşnicului Dumnezeu.  (James White, 24 ianuarie 1846, „The Day Star”)

Tatăl este mai mare prin faptul că El este primul. Fiul este următorul în autoritate, pentru că Lui I-au fost date toate lucrurile. (James White, 4 ianuarie 1881, R&H).

Ni se spune de către cei care învaţă abolirea legii Tatălui că poruncile lui Dumnezeu menţionate în Noul Testament nu sunt cele zece, ci sunt cerinţele Evangheliei, ca pocăinţa, credinţa, botezul şi cina Domnului. Dar, în timp ce acestea şi fiecare dintre celelalte cerinţe specifice Evangheliei sunt cuprinse în credinţa lui Isus, este evident că poruncile lui Dumnezeu nu sunt spusele lui Hristos sau ale apostolilor Săi.

Afirmaţia că spusele Fiului şi ale apostolilor Săi sunt poruncile Tatălui, este tot atât de străină de adevăr ca şi vechea absurditate trinitariană că Isus Hristos este Însuşi veşnicul Dumnezeu . Şi, după cum credinţa lui Isus cuprinde fiecare cerinţă specifică a Evangheliei, tot aşa poruncile lui Dumnezeu menţionate de cel de-al trilea înger cuprind numai cele zece precepte ale legii imutabile a Tatălui, care nu sunt specifice nici unei dispensaţiuni, ci comune tuturor. (James White, 5 august 1852, R&H, vol.3, no.7, pag.52, par.42).

Fratele Cottrell are aproape optzeci de ani, şi-şi aminteşte de ziua cea întunecată din 1780, şi a fost un păzitor al Sabatului pentru mai bine de treizeci de ani. Pe vremuri, era unit cu Baptiştii de Ziua a Şaptea, dar în anumite puncte era deosebit de restul trupului. El a respins doctrina trinităţii, de asemenea şi doctrina conştienţei omului între moarte şi înviere, şi pedepsirea celor răi într-o veşnică conştienţă. El credea că cei răi vor fi distruşi. Fratele Cottrell şi-a înmormântat nu cu mult timp în urmă soţia, despre care se spune că era una dintre cele mai bune de pe faţa pământului.

Nu mult după aceea, acest peregrin îmbătrânit a primit o scrisoare de la prietenii săi din Wisconsin, care susţineau că este de la doamna Cottrell, soţia sa, care adormise în Isus. Dar el, crezând că morţii nu ştiu nimic, era pregătit să respingă îndată erezia că spiritele morţilor, cunoscând totul, se întorc şi discută cu cei vii. Astfel, adevărul este un sprijin pentru vârsta sa înaintată. El are trei fii în Mill Grove, care, împreună cu familiile lor, sunt păzitori ai Sabatului. (James White, 9 iunie 1853, R&H, vol.4, no.2, pag.12, par.16).

Poziţia Rămăşiţei

Ca şi erori fundamentale, putem adăuga acestui sabat contrafăcut şi alte erori pe care protestanţii le-au adus de la biserica Catolică, erori ca botezul prin stropire, trinitatea, conştienţa morţilor şi viaţa veşnică în suferinţă. Masele care au îmbrăţişat aceste erori fundamentale, fără îndoială că au făcut-o din ignoranţă; dar se poate concepe că biserica lui Hristos va purta aceste erori până când scenele judecăţii se vor abate asupra lumii? Noi credem că nu. „Aici sunt cei care păstrează poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” – în perioada unui mesaj dat chiar înainte ca Fiul omului să-Şi ocupe locul pe un nor alb, Apocalipsa 14:14).

Această categorie care trăieşte chiar înaintea celei de-a doua veniri, nu vor păstra tradiţiile oamenilor, nici nu vor îmbrăţişa erori fundamentale în legătură cu planul de salvare prin Isus Hristos. Şi, pe măsură ce lumina adevărată străluceşte asupra acestor subiecte şi este respinsă de mase, condamnarea se va abate asupra lor. Când adevăratul Sabat este înfăţişat înaintea oamenilor, şi pretenţiile poruncii a patra le sunt solicitate, iar ei resping această instituţie sfântă a Dumnezeului cerului, şi au în locul ei o instituţie a fiarei, poate fi spus în sensul cel mai deplin că ei se închină fiarei. Mesajul de avertizare al celui de-al treilea înger este dat în legătură cu acea perioadă, când semnul fiarei va fi primit în locul sigiliului viului Dumnezeu. Solemnă, teribilă, rapidă oră! (James White, 12 septembrie 1854, R&H, vol.6, no.5, pag.36, par.8).

Aici putem menţiona Trinitatea, care face să dispară personalitatea lui Dumnezeu şi a Fiului Său Isus Hristos, şi botezul prin stropire sau turnare în locul „îngropării cu Hristos în botez”, „făcuţi o tulpină cu El în moartea Lui” dar trecem de aceste fabule pentru a nota una care este considerată sacră de aproape toţi pretinşii creştini, atât Catolici cât şi Protestanţi. Este schimbarea Sabatului poruncii a patra din ziua a şaptea în prima zi a săptămânii. (James White, 11 decembrie 1855, R&H, vol.7, no.11, pag.85, par.16).

„Taina păcatului” a început să lucreze în biserică în zilele lui Pavel. În final a înnăbuşit simplitatea Evangheliei şi a corupt doctrina lui Hristos, iar biserica a intrat în pustie. Martin Luther şi alţi reformatori s-au ridicat în puterea lui Dumnezeu, şi, cu Spiritul şi Cuvântul au realizat mari progrese în Reformă. Cea mai mare greşeală pe care o găsim la Reformă este că reformatorii au oprit procesul reformei. Dacă ar fi continuat şi ar fi înaintat până ce ar fi lăsat în spate şi ultimul vestigiu al papalităţii ca nemurirea naturală, botezul prin stropire, trinitatea şi păzirea duminicii, biserica ar fi fost acum liberă de erorile ei nescripturistice. (James White, 7 februarie 1856, R&H, vol.7, no.19, pag.184, par.26).