Nicea 325 d.Hr.

Pentru detalii vezi First Council of Nicæa din Enciclopedia Catolică

CREZUL

Noi credem într-un singur Dumnezeu, Tatăl cel Atotputernic, făcătorul tuturor lucrurilor vizibile şi invizibile; şi într-un singur Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, singurul născut din Tatăl său, din substanţa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, fiind din aceeaşi substanţă (homoouision, consubstatialem) cu Tatăl. Prin care toate lucrurile sunt făcute, atât cele din ceruri şi de pe pământ. Care pentru noi oamenii şi pentru mântuirea noastră a venit jos (din ceruri) şi a fost întrupat şi a fost făcut om. El a suferit şi a treia zi el a înviat şi s-a înălţăt la cer. Şi iarăşi va veni să judece atât vii cât şi morţii. Şi (noi credem) în Duhul Sfânt. Şi oricine va spune că a fost un timp când Fiul lui Dumnezeu n-a fost (en pote hote ouk en) sau că înainte de a fi născut el n-a existat, sau că el a fost făcut din lucruri care nu existau, sau că el este de o substanţă sau esenţă (diferită de a Tatălui) sau că El este o creatură sau supus schimbării sau transformării  – Biserica Catolică şi Apostolică îi anatemizează.

 

SCRISOAREA SINODALĂ

Către Biserica din Alexandria, prin harul lui Dumnezeu, sfânt şi mare, şi către fraţii noştrii preaiubiţi, preoţii şi laicii dreptcredincioşi din Egipt şi Pentapolis şi Libia şi orice naţiune de sub ceruri, sfântul şi marele sinod, episcopii adunaţi la Nicea, vă urează sănătate în Domnul.

Întrucât marele şi sfântul sinod, care s-a întrunit la Nicea prin harul lui Hristos şi Suveranul nostru prea credincios Constatin, care ne-a adunat împreună din diferite ţinuturi şi oraşe, a luat în discuţie subiecte care privesc credinţa Bisericii, am considerat necesar ca anumite lucruri să vi le comunicăm în scris astfel încât voi să aveţi mijlocul de a şti ce s-a discutat şi cercetat şi de asemenea ce s-a decretat şi confirmat.

Mai întâi de toate, aşadar, în prezenţa mult credinciosului nostru Suveran Constantin, s-a făcut cercetarea problemelor legate de hula şi nelegiuirea lui Arius şi aderenţii lui, şi a fost unanim hotărât că el şi opinia sa nelegiuită să fie anatemizată, împreună cu cuvintele blasfemiatoare şi speculaţiile în care el s-a complăcut, blasfemiându-l pe Fiul lui Dumnezeu, şi spunând că el este din lucruri care nu sunt, şi că înainte de a fi născut el n-a exsitat şi că Fiul lui Dumnezeu este capabil de viciu şi virtute prin voinţa sa liberă; spunând de asemenea că el este o creatură. Toate aceste lucruri sfântul Sinod le-a anatemizat, şi nici măcar nu mai are răbdare să audă doctrinele sale hulitoare şi cuvintele sale nebuneşti şi blasfemiatoare. Cât despre învinuirile împotriva sa şi despre rezultatele lor, voi fie aţi auzit deja fie veţi auzi amănunte, ca nu cumva să se pară că noi am prigonit un om care de fapt şi-a primit o răsplată corespunzătoare pentru propoiul său păcat. Atât de mult a prevalat nelegiuirea sa încât el i-a distrus chiar şi pe Theonas din Marmorica şi Secundes din Ptolemais; pentru că amândoi au primit aceeaşi sentinţă ca şi ceilalţi.

Dar când harul lui Dumnezeu a eliberat Egiptul de această erezie şi blasfemie, şi de persoanele care au îndrăznit să facă tulburare şi divizare în mijlocul unui popor liniştit până acum, a rămas problema obrăzniciei lui Meletius şi cei care au fost hirotoniţi de el, şi referitor la această parte a lucrării noastre noi, acum, fraţi iubiţi, vă informăm despre hotărârile Sinodului. Sinodul, deci, fiind dispus să-l trateze blând pe Meletius (pentru că în judecata dreaptă el nu merita indulgenţă), a hotărât ca el să rămână în oraşul său, dar să nu mai aibă autoritate fie să hirotonească sau să administreze treburile, sau să facă numiri şi că el n-ar trebui să apară în ţară sau în orice alt oraş pentru scopul acesta, ci ar trebui să se bucure de titlul rangului său; dar că cei care au fost aşezaţi de el, după ce au fost confirmaţi de o aşezare sfântă a mâinilor, ar trebui, în aceste condiţii, primiţi la comuniune; că ei vor avea atât ragul lor şi dreptul de oficiere, dar că ei vor fi cu totul inferiori tuturor celor ce sunt înscrişi în vreo biserică sau parohie, şi au fost numiţi de mult onoratul nostru coleg Alexandru. Aşa că aceşti oameni nu trebuie să aibă autoritate să facă numiri de persoane care le-ar plăcea lor, nici să sugereze nume, nici să facă orice altceva, fără consimţământul episcopilor Bisericii Catolice şi Apostolice, care slujesc sub conducerea mult sfântului nostru coleg Alexadru; în timp ce aceia care, prin harul lui Dumnezeu şi prin rugăciunile voastre, n-au fost implicaţi în vreo schismă, ci dimpotrivă, sunt fără vină în Biserica Catolică şi Apostolică, trebuie să aibă autoritate să facă numiri şi propuneri de persoane vrednice între preoţi, şi, pe scurt, să facă toate lucrurile corespunzător legii şi hotărârilor Bisericii. Dar, dacă se întâmplă că vreunul din preoţii care sunt acum în Biserică va muri, atunci cei care au fost primiţi în ultima vreme trebuie să succeadă la slujba celui decedat; întotdeauna demonstrând că ei vor fi vrednici, şi că poporul i-a ales, şi că episcopul de Alexandaria îşi va da acordul în alegerea şi confirmarea lor. Această concesiune a fost făcută tuturor celorlalţi, dar, din cauza purtării sale nedisciplinate de la bun început, şi din cauza nechibzuinţei şi caracterului său virulent, această hotărâre nu s-a aplicat şi lui Meltius; şi că, deoarece el este un om capabil de a săvârşi din nou aceaşi dezordine, nu trebuie să i se mai acorde nici o autoritate şi nici un privilegiu.

Acestea sunt amănuntele, care sunt de interes în special pentru Egipt şi mult sfintei Biserici din Alexandria; dar dacă în prezenţa mult onoratului nostru domn, colegul nostru şi fratele Alexandru, orice altceva a fost hotărât prin canon sau altă hotărâre, el însuşi vă va comunica în detalii mai multe, el fiind atât un ghid cât şi un coleg conlucrător în ceea ce s-a făcut.

În continuare vă transmitem veştile bune ale înţelegerii cu privire la sfântul Paşte, că acest detaliu a fost rezolvat prin rugăciunile voastre; aşa că toţi fraţii noştri din Est care mai înainte urmau obiceiul Iudeilor vor celebra de aici încolo amintita sărbătoare mult sfinţită a Paştelui în acelaşi timp cu Romanii şi cu voi înşivă şi cu toţi cei care au sărbătorit Paştele de la început.

De aceea, bucurându-vă de aceste rezultate bune, şi de pacea şi armonia comună, şi de stârpirea oricărei erezii, primiţi-l cu mare onoare şi cu dragoste crescândă pe colegul vostru Episcopul Alexandru, care ne-a învrednicit prin prezenţa sa, şi care, la o vârstă atât de înaintată a trecut printr-o grea luptă ca pacea să fie stabilită între voi şi noi toţi. Rugaţi-vă de asemenea pentru noi toţi, ca lucrurile care ni s-au părut înţelepte să poată fi ţinute, pentru că ele au fost făcute, credem noi, spre buna plăcere a Atotputernicului Dumnezeu şi a singurului său Fiu Născut, Domnul nostru Isus Hristos, şi a Duhului Sfânt, căruia să i se dea slava în veci. Amin.

 

Excerpted from Nicene and Post-Nicene Fathers, Second Series, Volume 14
Edited by Henry R. Percival, M.A., D.D.
American Edition, 1900
Online Edition Copyright © 1999 by Kevin Knight

 

CANOANELE

Canonul 1. Dacă vreunul aflat în boală a fost tratat de medici printr-o operaţie chirurgicală sau dacă a fost castrat de barbari, să fie lăsat să rămână între preoţi; dar dacă vreunul cu sănătate deplină s-a castrat singur, atunci unul ca acesta, dacă (deja) a fost primit între preoţi, trebuie să se oprească (de la lucarea sa), şi de aici încolo nici o ală persoană de acest fel nu mai trebuie susţinută. Dar, aşa cum este evident că s-a spus despre cei care în mod voit fac lucrul ăsta şi se presupune că s-au castrat singuri, tot aşa, dacă unul a fost făcut eunuc de barbari sau de stăpânul lui, şi astfel este găsit vrednic, pe astfel de oameni Canonul îi admite în preoţie.

Canonul 2. Deoarece, fie din necesitate fie din urgenţa indivizilor, s-au făcut multe lucruri împotriva canoanelor eclesiastice, aşa încât oameni abia convertiţi de la păgânism la credinţă şi care au fost instruiţi puţină vreme, sunt puşi direct la un nivel superior, astfel că, de îndată ce au fost botezaţi sunt avansaţi la episcopat sau prezbiterie, ni s-a părut potrivit ca pentru viitor să nu se mai întâmple asemenea lucruri. Pentru că însăşi pentru novice este de dorit un timp ş o încercare mai îndelungată după botez. Fiindcă spusele apostolice sunt clare: “Să nu fie întors la Dumnezeu de curând, ca nu cumva sa se îngâmfe şi să cadă în osânda diavolului.” Dar dacă, în decursul timpului, se găseşte vreun păcat senzual la această personă, şi el poate fi învinuit de două sau trei persoane, acela să-şi înceteze lucrarea clericală. Şi cel care va încălca aceste (decrete) îşi primejduieşte propria poziţie bisericească, ca o persoană care se consideră că nu se supune marelui Sinod.

Canonul 3. Marele Sinod interzice cu desăvârşire ca vreun episcop, prezbiter, diacon sau orice alt cleric să aibă o subintroducta cu el, cu excepţia unei mame sau surori sau mătuşi sau a unei persoane care este dincolo de orice suspiciune.

Canonul 4. Este necesar ca un episcop să fie numit de toţi episcopii din regiune; dar dacă lucrul acesta este dificil, fie din cauza urgenţei ori din cauza distanţei, cel puţin trei episcopi trebuie să se întâlnească, iar voturile celorlalţi episcopi absenţi, de asemenea, trebuie comunicate în scris penru ca hirotonirea să poată avea loc. Dar în orice regiune ratificarea a ceea ce s-a făcut trebuie lăsată în seama Arhiepiscopiei.

 Canonul 5. Referitor la cei, atât dintre clerici cât şi dintre laici, care au fost excomunicaţi în anumite regiuni, să se aibă în vedere acel canon prin care se stabileşte ca persoanele excomunicate să nu fie reprimite de alţii. Cu toate acestea, ar trebui să se facă cercetări dacă au fost excomunicaţi datorită criticii sau nesupunerii sau orice altă înclinaţie dezagreabilă a episcopului. Şi, ca această cercetare să se facă corespunzător, se hotărăşte ca în orice regiune toţi episcopii din zonă să se strângă la un loc şi să-i cerceteze cu atenţie în aşa fel încât cei despre care se spune că au adus ofensă episopului lor să poată fi adeverită de toţi ca o învinuire dreaptă pentru excomunicare, până când această vină va fi luată în considerare de o întâlnire a episcopilor care să pronunţe o hotărâre mai blândă. Iar aceste sinoade să fie ţinute, una înainte de Postul mare (ca Darul cel sfânt să poată fi oferit lui Dumnezeu după ce s-a încheiat toată amărăciunea), iar alta să se ţină în toamnă.

Canonul 6. Să se ofere preponderenţă obiceiurilor vechi din Egipt, Libia şi Pentapolis, ca Episcopul din Alexandria să aibă autoritate în toate acestea, întrucât tot aşa este obiceiul şi pentru Episcopul din Roma. În plus, Antiohia şi alte provincii să-şi păstreze privilegiile avute. Şi trebuie să fie universal înţeles faptul că dacă cineva este făcut episcop fără acceptul Mitropolitului, marele Sinod a hotărât ca un asemenea om n-ar trebui să fie episcop. Totuşi, dacă doi sau trei episcopi, din înclinaţia naturală de contrazicere, se opun acestor hotărâri generale de linişte, iubind mai mult contradicţiile, aceasta fiind rezonabil şi în conformitate cu legile eclesiastice, să fie ales punctul de vedere al majorităţii.

Canonul 7. Din moment ce a prevalat vechea tradiţie că Episcopul de Ierusalim ar trebui onorat, el să aibă locul următor în demnitate după aceea a Mitropoliţilor.

Canonul 8.Cu privire la cei care se numesc Cathari, dacă trec de partea Bisericii Catolice şi Apostolice, marele şi sfântul Sinod hotărăşte ca cei care sunt hirotoniţi    să-şi continue slujba preoţească. Dar este necesar ca înainte de toate ei să mărtu-risească în scris că vor păzi şi vor urma dogmele Bisericii Catolice şi Apostolice, în special că ei vor împărtăşi persoanele care au fost căsătorite de două ori şi pe cei care, apostaziind în timpul persecuţiei au primit o perioadă de penitenţă şi un timp de revenire stabilite în aşa fel încât în toate lucrurile ei să urmeze dogmele Bisericii Catolice. Încolo, deci, oriunde în oraşe sau sate, toţi cei hirotoniţi să rămână în preoţie, şi în acelaşi rang în care sunt acum. Dar dacă se întâmplă ca ei să fie pe undeva unde este un episcop sau prezbiter al Bisericii Catolice, este evident că Episcopul Bisericii trebuie să aibă demnitatea episcopală, şi că cel care este numit episcop de cei care se numesc Cathari va trebui să aibă rangul de prezbiter, afară de cazul că Episcopul va considera de bine să-l admită ca părtaş al onoratului titlu. Sau, dacă aceasta nu este potrivit, atunci episcopul să-i ofere un loc ca prezbiter în aşa fel încât acesta să fie considerat ca aparţinând clericului, şi totuşi să nu fie doi episcopi în acelaşi oraş.

Canonul 9. Dacă unii dintre presbiteri au fost avansaţi fără examinare, sau dacă la examinare au mărturisit că au ucis, iar cei care şi-au pus mâinle peste ei au încălcat regula, indiferent de mărturisirea lor, canonul nu-i admite, pentru că Biserica Catolică pretinde doar ce este fără vină.

Canonul 10. Dacă vreunul care a apostaziat a fost hirotonit fără ştiinţă sau chiar şi cu o cunoaştere prealabilă hirotonirii, aceasta nu strică regula, fiindcă atunci când sunt descoperiţi ei vor fi daţi afară.

Canonul 11. Referitor la cei care au căzut fără constrângere, fără deposedarea averilor lor, fără pericole sau ceva asemănător, cum s-a întâmplat în timpul prigoanei lui Licinius, Sinodul declară că, deşi aceştia nu merită clemenţă, totuşi trebuie trataţi cu milă. Toţi cei care au fost împărtăşiţi, dacă s-au pocăit din inimă, vor trebui să stea timp de trei ani printre ascultători, apoi şapte ani vor fi închinători, şi timp de doi ani vor comunica cu poporul în rugăciune, dar fără împărtăşanie.

Canonul 12. Toşi cei care au fost chemaţi prin har, şi au demonstrat zel la început, lăsându-şi centurile lor militare, dar după aceea s-au întors, ca şi câinii, la propria lor vomă (aşa încât au oferit bani şi prin dauri şi-au recăpătat posturile lor militare) aceştia, după ce vor sta timp de trei ani printre ascultători, să fie timp de zece ani închinători. Dar în toate aceste cazuri este necesar să fie examinaţi bine cu privire la scopurile lor şi cu privire la pocăinţa lor. Pentru că toţi cei care dau dovadă de convertirea lor profundă, nu doar prefăcută, cu lacrimi, teamă, perseverenţă şi fapte bune, când îşi vor fi împlinit timpul ca ascultători, pot să împărtăşească în rugăciune; şi, după aceea, episcopul poate hotărî ceva mai favorabil în dreptul lor. Dar cei care iau situaţia neintrării lor în Biserică ca fiind suficientă pentru convertirea lor, trebui să împlinească întreaga perioadă.

Canonul 13. Referitor la muribunizi, legea veche trebuie menţinută, ca să înveţe că, dacă vreun om este pe moarte, el nu trebuie privat de ultima şi cea mai indispensabilă Viaticum (împărtăşanie). Dar, dacă vreunul se însănătoşeşte după ce a primit această împărtăşanie pe când viaţa sa era în primejdie, el va rămâne doar printre cei care comunică doar în rugăciune. Dar în general, şi în cazul oricări alte persoane muribunde care cere împărtăşania, Episcopul să fie cel care să i-o dea, după ce s-a făcut examinarea.

Canonul 14. Cu privire la novicii care au apostaziat, sfântul şi marele Sinod a hotărât ca, după ce vor petrece trei ani doar ca ascultători, vor putea să se roage cu ceilalţi novici.

Canonul 15. Din cauza marii tulburări şi dezordini care a avut loc, se hotărăşte ca obiceiiul din anumite locuri contrare Canonului, trebuie abandonate cu totul, aşa că nici episcopul, prezbiterul sau diaconul nu va mai merge din oraş înoraş. Şi dacă vreunul, după hotărârea aceasta a sfântului şi marelui Sinod, va îndrăzni aşa ceva, sau va continua o astfel de conduită, faptele sale vor fi lovite de nulitate şi el va fi retrimis în Biserica pentru care a fost hirotonit ca episcop sau prezbiter.

Canonul 16. Nici prezbiterii, nici diaconii nici alţii înrolaţi printre clerici, care, neavând temerea de Dumnezeu înaintea ochilor lor, nici preţuirea Canoanelor bisericeşti, se despart nepăsători de propria lor biserică, sub nici un motiv nu vor fi primiţi de o altă biserică, ci trebuie aplicate orice constrângeri pentru ca ei să fie retrimişi la propriile lor parohii; şi, dacă nu vor merge, vor trebui excluşi. Şi dacă cineva va îndrăzni ca pe furiş să ducă cu sine şi în propria Biserică să hirotonească un om care aparţine alteia, fără consimţământul episcopului său de drept, de la care s-a retreas cu toate că era pe lista clerului, această hirotonire va fi considerată nulă.

Canonul 17. Având în vedere că atâţia câţi s-au înrolat între clerici, din motive de zgârcenie şi dorinţă de câştig, au uitat Scriptura dumnezeiască unde se spune: “El    nu-şi dă banii cu dobândă” şi în împrumutul banilor cer o sutime din sumă ca dobândă, sfântul şi marele Sinod hotărăşte ca după acest decret oricine va fi găsit că primeşte dobândă, fie că face acest lucru prin tranzacţii secrete sau alte căi, fie că pretinde în întregime sau o jumătate, sau că foloseşte orice altă născocire de dragul unui câştig mârşav, el va trebui destituit din preoţie şi numele lui trebuie şters de pe listă.

Canonul 18. A ajuns la cunoştinţa sfântului şi marelui Sinod că, în anumite ţinuturi şi oraşe, diaconii oferă împărtăşania prezbiterilor, cu toate că nici canonul şi nici obiceiul nu permite ca cei care n-au dreptul să ofere Trupul lui Hristos celor ce au acest drept. Şi a fost cunoscut de asemenea faptul că anumiţi diaconi ating acum împărtăşania chiar înaintea episcopilor. De acum îninte aceste practice trebuie să înceteze cu desăvârşire, iar diaconii să rămână la locurile lor, ştiindu-se faptul că ei sunt ajutoarele episcopului şi inferiori prezbiterilor. Ei să-şi primească împărtăşania corespunzător cu rangul lor, după prezbiteri, şi fie episcopul fie prezbiterii să i le administreze. Mai mult, nici un diacon să nu stea între prezbiteri, fiindcă aceasta este contrar canonului şi regulilor. Şi dacă, după acest decret, vreunul refuză să asculte, să fie destituit din slujba de diacon.

Canonul 19. Cu privire la Paulianiţii care s-au refugiat la Biserica Catolică, s-a hotărât ca aceştia să fie rebotezaţi, şi dacă vreunul dintre ei care în trecut au fost număraţi printre preoţii lor este găsit fără vină şi fără reproş, aceştia să fie rebotezaţi şi ordinaţi de Episcopul Bisericii Catolice; dar dacă examinarea lui va descoperi că sunt nepotriviţi, ei trebuie destituiţi. La fel ca în cazul diaconilor lor, şi în general în cazul celor care au fost înrolaţi printre clerul lor, să se aibă în vedere aceleaşi reguli. Şi noi înţelegem prin diaconi pe cei care au avut obiceiul, dar care, din moment ce n-au avut parte de punerea mâinilor, trebuie să fie număraţi doar printre laici.

Canonul 20. Deoarece sunt anumite persoane care îngenunchiază în Ziua Domnului şi în zilele Cincizecimii, din acest motiv, cu intenţia ca toate lucrurile să se facă în mod uniform pretutindeni (în orice parohie), sfântul Sinod consideră de bine ca rugăciunea către Dumnezeu să fie făcută în picioare.