Scrierile Ellenei White şi relaţia lor cu Biblia

Scrierile Ellenei White şi relaţia lor cu Biblia

Pun adventiştii de ziua a şaptea pe aceeaşi treaptă scrierile Ellenei White cu Scriptura? O aşezaţi alături de profeţii Isaia, Ieremia, Ezechiel şi Daniel? Interpretările ei referitoare la profeţia biblică sunt privite drept autoritate finală, iar credinţa în aceste scrieri reprezintă un criteriu de apartenenţă la Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea?

Oricare ar fi intenţia acestor întrebări, putem observa, aşa cum se arată mai departe în acest capitol, că:

Nu considerăm că scrierile Ellenei White ar fi o adăugire la sfântul canon al Scripturii.

Nu considerăm că au aplicabilitate universală, aşa cum se întâmplă în cazul Bibliei, ci una specială pentru Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea.

Nu le privim la fel ca pe Sfânta Scriptură, care este unică şi care reprezintă standardul după care trebuie evaluate toate scrierile.

În ceea ce priveşte canonul Sfintei Scripturi, adventiştii de ziua a şaptea cred cu toţii că acesta s-a încheiat odată cu cartea Apocalipsei.

Noi susţinem că toate celelalte scrieri şi învăţături, indiferent de sursă, trebuie să fie evaluate din perspectiva Bibliei şi sunt subordonate acesteia, izvorul şi etalonul credinţei creştine. Noi verificăm scrierile Ellenei White cu Biblia, dar niciodată invers. Ellen White şi alţi scriitori de-ai noştri au scris despre acest lucru în mod repetat.

În prima ei carte, în anul 1851, ea scria referitor la Biblie:

Îţi recomand, stimate cititor, Cuvântul lui Dumnezeu ca regulă a credinţei şi vieţuirii tale. După acest Cuvânt vom fi judecaţi. – Early Writings, p. 78.

Mai târziu, ea scria:

Duhul nu a fost dat – şi nici nu poate fi oferit – pentru a înlătura Biblia; pentru că Scriptura afirmă în mod explicit că Cuvântul lui Dumnezeu este standardul după care trebuie verificată toată învăţătura şi experienţa. – Marea Luptă, Introducere, p. vii.

Iar cu ocazia ultimei sale apariţii înaintea delegaţilor adunaţi la sesiunea Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea în Washington, D.C., în 1909, după mesajul adresat publicului numeros, a ridicat Biblia şi tremurând din cauza vârstei înaintate, a spus: „Fraţi şi surori, vă încredinţez Cartea.” Acesta era un gest ce reprezenta atitudinea sa de o viaţă – întotdeauna înălţând, deasupra tuturor lucrurilor, Sfânta Scriptură ca temelie a credinţei noastre. Niciodată nu am considerat că Ellen White poate fi inclusă în categoria scriitorilor din canonul Scripturii.

Cu toate acestea, pe lângă scriitorii aleşi ai cărţilor canonice ale Scripturii, Dumnezeu a folosit o serie de profeţi sau soli care au fost contemporani cu scriitorii celor două Testamente, dar ale căror cuvinte nu au fost înregistrate niciodată în canonul Scripturii. Aceşti profeţi sau soli au fost chemaţi de Dumnezeu pentru a încuraja, a sfătui şi pentru a mustra vechiul popor al Domnului. Printre aceştia se numără Natan, Gad, Heman, Asaf, Şemaia, Azaria, Eliezer, Ahia, Ieedo şi Obed în Vechiul Testament şi Simeon, Ioan Botezătorul, Agab şi Sila în Noul Testament. Seria aceasta includea şi femei, cum ar fi Maria, Debora şi Hulda, care au fost numite profetese, în vremurile antice, la fel ca şi Ana în vremea lui Hristos, şi cele patru fiice ale lui Filip, „care prooroceau” (Faptele Apostolilor 21,9). Soliile care veneau prin aceşti profeţi, trebuie să recunoaştem, veneau de la acelaşi Dumnezeu care a vorbit prin profeţii ale căror scrieri au fost incluse în Canonul Sfânt.

Faptul că unii dintre aceşti profeţi nu numai că au vorbit, dar au şi scris soliile lor inspirate este evident chiar în Scriptură:

„Faptele împăratului David, cele dintâi şi cele de pe urmă, sunt scrise în cartea lui Samuel văzătorul şi în cartea proorocului Natan şi în cartea proorocului Gad.” (1 Cron. 29,29)

„Celelalte fapte ale lui Solomon, cele dintâi şi cele de pe urmă, nu sunt scrise oare în Cartea proorocului Natan, în proorocia lui Ahia din Silo şi în descoperirile proorocului Ieedo despre Ieroboam, fiul lui Nebat?” (2 Cron. 9,29)

Din această categorie considerăm că face parte Ellen White. Printre adventiştii de ziua a şaptea, era recunoscută ca una care avea darul spiritului profeţiei, deşi ea nu şi-a asumat niciodată titlul de profetesă. În 1906 ea explica de ce. Membrii bisericii care credeau că a fost chemată într-o slujbă profetică au fost nedumeriţi de una dintre afirmaţiile pe care le-a făcut în public. Iată explicaţia ei:

„Unii s-au împiedicat de faptul că am spus că nu pretind a fi profet… Încă din tinereţe am fost întrebată de câteva ori dacă sunt profet. Întotdeauna am răspuns: sunt mesagerul Domnului. Ştiu că mulţi m-au numit profet, dar nu am pretins niciodată acest titlu… De ce nu am pretins că sunt profet? – Pentru că în aceste zile din urmă mulţi dintre cei care pretind cu îndrăzneală că sunt profeţi sunt un motiv de ruşine pentru cauza lui Hristos; şi pentru că lucrarea mea include mult mai mult decât ceea ce înseamnă cuvântul „profet”… A pretinde că sunt o profetesă este ceva ce nu am făcut niciodată. Dacă alţii mă numesc astfel, nu am nici o controversă cu ei. Dar lucrarea mea a acoperit atât de multe domenii încât nu mă pot numi altceva decât mesager. – The Review and Herald, July 26, 1906.

Adventiştii de Ziua a Şaptea consideră că scrierile ei conţin sfaturi şi învăţături inspirate referitoare la religia personală şi la dirijarea lucrării bisericii noastre. Sub aceeaşi inspiraţie, ea a scris mult în vastul domeniu al istoriei sacre, prezentând experienţele poporului lui Dumnezeu de la creaţiunea lumii până la stabilirea finală a împărăţiei lui Dumnezeu, cu un accent special asupra escatologiei. Această porţiune a scrierilor ei, totuşi, care ar putea fi clasificată drept preziceri, reprezintă de fapt doar o parte mică. Şi chiar atunci când se ocupă de ceea ce va veni pe pământ, propoziţiile ei sunt doar amplificări ale profeţiei biblice.

Este semnificativ că în sfaturile ei, numite şi „mărturii”, atenţia cititorului este direcţionată permanent spre autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu ca singur fundament al credinţei şi doctrinei. Într-una din cărţile ei mai voluminoase, ea menţionează principii importante: „În cuvântul Său, Dumnezeu a încredinţat omului cunoaşterea necesară mântuirii. Sfânta Scriptură trebuie să fie acceptată ca o descoperire demnă de încredere şi infailibilă. Ea este standardul caracterului, descoperitorul doctrinelor şi testul experienţei. „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” (2 Tim. 3,16.17)

Dar faptul că Dumnezeu a descoperit omului voinţa Sa prin Cuvântul Său, nu face inutilă prezenţa şi călăuzirea continuă a Duhului Sfânt. Dimpotrivă, Duhul a fost făgăduit de Mântuitorul nostru, ca să lămurească Cuvântul slujitorilor Săi, să lumineze şi să aplice învăţăturile cuprinse în el. Şi din moment ce Duhul Sfânt a fost cel care a inspirat Biblia, este imposibil ca învăţătura Duhului să intre în contradicţie cu cea a Cuvântului. – Marea Luptă, Introducere, p. vii.

În timp ce adventiştii respectă în mare măsură scrierile Ellenei G. White, ele nu reprezintă totuşi sursa prelegerilor noastre. Noi ne fundamentăm învăţăturile pe Scriptură, singura temelie a adevăratei doctrine creştine. Cu toate acestea, este credinţa noastră că Duhul Sfânt a descoperit minţii ei evenimente importante şi a chemat-o să dea anumite învăţături pentru aceste zile din urmă. Şi întrucât aceste instrucţiuni, aşa cum considerăm noi, sunt în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu, care numai el singur ne poate face înţelepţi spre mântuire, noi, ca denominaţiune, le acceptăm ca sfaturi inspirate de la Domnul. Dar noi niciodată nu le-am  pus pe aceeaşi treaptă cu Scriptura, aşa cum ne acuză unii pe nedrept.

E. White însăşi a specificat în mod explicit raportul scrierilor ei cu Biblia:

„Puţină atenţie este acordată Bibliei, iar Domnul a dat o lumină mai mică care să-i conducă pe bărbaţi şi pe femei la lumina cea mare. – The Review and Herald, Jan. 20, 1903. „Domnul doreşte să vă avertizeze, să vă mustre, să vă sfătuiască, prin mărturiile date şi să vă facă să înţelegeţi importanţa adevărului din cuvântul Său.” – Testimonies for the Church, vol.5, p. 665.

În vreme ce adventiştii de ziua a şaptea sunt de acord că sfântul canon al Scripturii s-a încheiat în urmă cu aproape două mii de ani şi că nu s-au mai făcut adăugiri la această compilaţie de cărţi sacre, credem şi că Duhul lui Dumnezeu, care a inspirat Cuvântul Divin cunoscut nouă sub numele de Biblie, a făgăduit că Se v-a descoperi bisericii prin diferitele daruri ale Duhului. Apostolul Petru oferă o explicaţie referitor la evenimentele de la Cinzecime, citând din profeţia lui Ioel şi aplicând această profeţie la lucrarea evidentă a Duhului Sfânt din acea zi memorabilă. Iar apostolul Pavel, vorbind despre diferitele daruri pe care Dumnezeu le-a pus în biserică, spunea: „Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos.” (Efeseni 4,11.12)

Cât timp aveau să fie prezente aceste daruri în biserică? „Până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire.” (versetele 13,14) Atâta timp cât copiii lui Dumnezeu vor fi asaltaţi de viclenia spiritului celui rău, biserica va avea nevoie de aceste daruri speciale. Mai mult, acelaşi apostol a declarat că biserica aşteptătoare a revenirii Domnului nu va „duce lipsă de nici un fel de dar”, pentru ca ei să fie „fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos”. (1 Cor. 1, 7.8)

De aici nu înţelegem că aceste daruri spirituale iau locul Cuvântului lui Dumnezeu şi nici că acceptarea lor fac inutil adevărul Scripturii. Dimpotrivă, acceptarea Cuvântului lui Dumnezeu îl conduce pe poporul Său la recunoaşterea şi acceptarea manifestărilor Duhului. Aceste manifestări vor fi, desigur, în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Ştim că unii creştini sinceri au impresia că aceste daruri au încetat odată cu biserica apostolică. Dar Biserica Adventistă crede că încheierea canonului Scripturii nu a întrerupt comunicarea Cerului cu oamenii prin darurile Duhului *(vezi A. G. Daniells, Abiding Gift of Profecy), ci mai degrabă că Hristos prin lucrarea Duhului Său Îşi călăuzeşte poporul, zidindu-l şi întărindu-l, mai ales în aceste zile de încercare de la finalul istoriei. Şi Duhul Sfânt este Cel care „dă fiecăruia în parte, după cum voieşte.” (1 Cor. 12,11) Dumnezeu este Cel care acordă darurile şi tot El este Cel care Îşi asumă responsabilitatea pentru aceste manifestări ale Duhului printre credincioşi. El îl chemă pe unul de aici şi pe altul de dincolo şi îi face în stare să deţină un anumit dar. El îl cheamă pe unul să fie apostol, pe altul evanghelist, pe altul pastor sau instructor, iar altuia îi dă darul profeţiei.

În înţelegerea noastră, toate aceste daruri vor fi evidente în biserica ce se află „în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos.” (1 Cor. 1,7) Interpretarea profeţiei biblice ne face să credem că cei care vor alcătui rămăşiţa poporului lui Dumnezeu în ultimele zile ale istoriei bisericii vor avea de întâmpinat toată furia balaurului care face război cu cei care „păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos.” (Apoc. 12,17) Expresia „mărturia lui Isus Hristos” este definită clar, după credinţa noastră, de îngerul din Apocalipsa 19,10. El îi spune lui Ioan: „Căci mărturia lui Isus este Duhul proorociei.”

Comentând acest text, James Moffat spune:

„ Pentru că mărturia sau dovada lui (adică venită de la) Isus este (adică reprezintă) Duhul proorociei.” Aceasta în mod clar îi defineşte pe cei care ţin mărturia lui Isus ca posesori ai inspiraţiei profetice. Mărturia lui Isus este practic echivalentă cu Isus care mărturiseşte (xiii. 20) Este descoperirea lui Isus Însuşi (potrivit cu i. 1, datorată în cele din urmă lui Dumnezeu), ceea ce îi mişcă pe profeţii creştini. – The Expositor’s Greek Testament, vol. 5, p. 465.

Spiritul profeţiei este îndeaproape legat de darul profeţiei, primul fiind Duhul care concepe profeţia, iar celălalt, dovada că darul este acordat. Acestea două merg mână în mână şi se află într-o legătură inseparabilă. Darul este manifestarea a ceea ce Duhul lui Dumnezeu oferă celui ales ca mijloc prin care trebuie să vină călăuzirea spirituală, potrivit scopului şi planului Său bun. Adventiştii de ziua a şaptea cred  că acest dar s-a manifestat în viaţa şi lucrarea Ellenei G. White.
Pe scurt, aceasta este înţelegerea adventistă cu privire la scrierile Ellenei White. Timp de 100 de ani, aceste scrieri au fost, ca să folosim propriile ei cuvinte, „o lumină mai mică” care a condus oameni sinceri la „lumina cea mare”.

Pentru a răspunde la ultima parte a întrebării, referitor la calitatea de membru, am putea spune că în timp ce respectăm scrierile Ellenei White şi dorim ca toţi cei care se alătură bisericii să accepte doctrina darurilor spirituale aşa cum s-au manifestat în experienţa ei, nu facem din acceptarea scrierilor ei un criteriu al disciplinei în biserică. Ea însăşi s-a exprimat limpede în această privinţă. Vorbind despre cei care nu au înţeles pe deplin darul, ea spunea: „Aceştia nu ar trebui să fie lipsiţi de beneficiile şi privilegiile bisericii, dacă linia lor de conduită creştină este altminteri corectă şi dacă şi-au format un bun caracter creştin. – Testimonies for the Church, vol. 1, p. 328.

J. N. Andrews, unul dintre întemeietorii Mişcării Advente, scria în 1870:

De aceea noi nu punem la încercare lumea în nici un fel prin aceste daruri. Şi nici în legăturile noastre cu alte denominaţiuni care se luptă să umble în frica lui Dumnezeu, nu vrem să facem din acestea un test al caracterului creştin. – The Review and Herald, Feb. 15, 1870.

James White, de trei ori preşedinte al Conferinţei Generale, vorbind de lucrarea Ellenei G. White, declară în mod expres că adventiştii cred că Dumnezeu a chemat-o „să facă o lucrare specială în acest timp, în poporul Său. Totuşi ei nu fac din credinţa în această lucrare un test pentru părtăşia creştină. – The Review and Herald, June 13, 1871, p. 205.

Aceasta a fost atitudinea noastră consecventă de-a lungul istoriei noastre. Totuşi, dacă o persoană care deţine calitatea de membru al bisericii îşi pierde încrederea în aceste sfaturi şi mai apoi stârneşte duşmănie între credincioşi, ne rezervăm dreptul de a-i lua calitatea de membru. Dar nu se va acţiona în acest sens din cauza lipsei încrederii în aceste scrieri, ci mai degrabă din motivul că cel afectat produce tulburare printre credincioşi. După ce bărbaţii şi femeile au primit dovada că lucrarea este de la Dumnezeu şi apoi se unesc cu cei care luptă împotriva ei, poporul nostru cere dreptul de a se separa de aceştia. – Ibid.

F. M. Wilcox, timp de 35 de ani redactor şef al ziarului bisericii noastre, Review and Herald, spune:

În practica bisericii noastre nu s-a obişnuit lipsirea vreunei persoane de calitatea de membru pe baza faptului că nu recunoaşte doctrina darurilor spirituale… Un membru al bisericii nu ar trebui exclus pe motivul incapacităţii de a recunoaşte clar doctrina darurilor spirituale şi aplicarea ei la cea de a doua mişcare adventă. – The Testimony of Jesus, p. 141-143.

Aceste afirmaţii reflectă atitudinea noastră consecventă de-a lungul anilor şi tot aceasta este poziţia noastră astăzi.