Uriah Smith: 1832-1903

În 1 Corinteni 15 găsesc că nu omul firesc deţine nemurirea; în continuare Pavel îi asigură pe romani că prin persistenţa cu răbdare în facerea binelui, toţi pot obţine nemurirea şi viaţa veşnică. Este o altă doctrină, numită trinitatea, care pretinde că Dumnezeu este fără formă sau membre; că cei trei, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt o persoană.

Ar putea Dumnezeu să fie fără formă sau membre când El „vorbeşte lui Moise faţă către faţă precum un om prietenului său?” (Exodul 33:11) sau când Dumnezeu îi spune „Nu-Mi poţi vedea faţa; căci nimeni nu poate să mă vadă şi să trăiască? Şi când va trece slava Mea, te voi pune în crăpătura stâncii, şi te voi acoperi cu mâna Mea în timp ce voi trece; şi îmi voi trage mâna la o parte de la tine şi Mă vei vedea pe dinapoi; dar Faţa Mea nu se poate vedea.” Exod 33:20,22,23. Hristos este imaginea exactă a persoanei Tatălui. Evrei 1:3 (Uriah Smith, 10 iulie 1856, R&H, vol.8, nr.11, pag.87, par.33.

Mielului, în aceeaşi măsură ca şi Tatălui care stă pe tron, I se aduce laudă în acest cântec de adorare. Comentatorii, în unanimitate, s-au prins de aceasta ca o dovadă că Hristos trebuie să fie de aceeaşi vârstă cu Tatăl; căci altfel, spune ei, aici ar fi adusă creaturii închinarea ce I se cuvinte numai Creatorului. Dar aceasta nu este în mod necesar concluzia ce se desprinde din text.

Scripturile nu vorbesc nicăieri despre Hristos ca fiind o fiinţă creată, dar mărturisesc în mod clar că El a fost născut din Tatăl. Dar în timp ce, ca Fiu, el nu deţine o veşnicie a existenţei trecute împreună cu Tatăl, totuşi, începutul existenţei Sale, ca născut al Tatălui, precede întreaga lucrare de creaţie, în care El este împreună creator cu Dumnezeu. Ioan 1:3; Evrei 1:2. 

Nu poate Tatăl să poruncească să I se aducă închinare unei astfel de fiinţe egale cu Sine, fără ca închinătorul să devină idolatru? El L-a înălţat în poziţia care Îl face potrivit pentru a fi adorat, şi chiar a poruncit să-I fie adusă închinarea, ceea ce nu face necesară existenţa Sa veşnică alături de Tatăl. Hristos Însuşi declară că „precum Tatăl are viaţa în Sine Însuşi, tot aşa I-a dat Fiului să aibă viaţa în Sine Însuşi”. Ioan 5:26. Tatăl „L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume”. Filipeni 2:9.

Tatăl Însuşi spune: „Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine”. Evrei 1:6. Aceste declaraţii arată că Hristos este acum o fiinţă vrednică de închinare în aceeaşi măsură cu Tatăl; dar nu demonstrează că El deţine o eternitate a existenţei împreună cu Tatăl  (Uriah Smith, 1882, Daniel şi Apocalipsa, pag.430).

Numai Dumnezeu este fără de început. În cea mai timpurie epocă când a putut exista un început – o perioadă atât de îndepărtată încât pentru minţile finite este practic veşnică – a apărut Cuvântul. „La început a fost Cuvântul, iar Cuvântul a fost cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.” Ioan 1:1. Acest Cuvânt necreat a fost Fiinţa care, la împlinirea vremii, S-a făcut trup şi a locuit printre noi.

Începutul Său nu a fost asemenea unei alte fiinţe din Univers. Este descoperită în expresiile pline de mister: „singurul Său (al lui Dumnezeu) Fiu născut” (Ioan 3:16; 1 Ioan 4:9), „singurul născut din Tatăl” (Ioan 1:14), şi „Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu”. Ioan 8:42. Se pare astfel că, printr-un proces sau impuls divin, nu prin creaţie, cunoscut numai de Omnicienţă, şi posibil numai pentru Omnipotenţă, a apărut Fiul lui Dumnezeu. Apoi, Duhul Sfânt, Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, inspiraţia divină şi mijlocitorul puterii lor, reprezentantul amândurora (Psalmul 139:7), a venit de asemenea la existenţă. (Uriah Smith, 1898, Privind la Isus, pag.10).

Când Hristos a părăsit cerul să moară pentru o lume pierdută, El a renunţat, pentru această perioadă, şi la nemurirea Sa. Dar cum se poate renunţa la aceasta? Că a renunţat la ea este cert, pentru că altfel nu ar fi putut să moară; dar El a murit ca întreg, ca fiinţă divină, ca Fiu al lui Dumnezeu, nu numai în trup, în timp ce spiritul, divinitatea a trăit şi după aceea; căci, în acest caz, lumea nu ar avea decât un Mântuitor uman, un sacrificiu omenesc pentru păcatele sale; dar profetul spune că „sufletul Său” a fost făcut „jertfă pentru păcat”. Isaia 53:10. (Uriah Smith, 1898, Privind la Isus, pag.23,24).

Noi suntem botezaţi în numele Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt. Matei 28:19. Prin aceasta ne exprimăm credinţa în existenţa unui singur Dumnezeu adevărat, în mijlocirea Fiului Său şi în influenţa Spiritului Sfânt. (Uriah Smith, 1898, Asistentul Studenţilor Biblici, pag.21,22).

Dumnezeu Tatăl şi Fiul Său Isus Hristos

             Titlurile Tatălui

Următoarele titluri ale supremaţiei aparţin numai Celui care este din veşnicie în veşnicie, singurul Dumnezeu înţelept:

„Veşnicul Dumnezeu” Deuteronom 33:27

„Singurul al Cărui nume este Iehova” Psalmul 83:18

„Dumnezeul Cel Prea Înalt” Marcu 5:7

„Îmbătrânitul de zile” Daniel 7:13

„Singurul Dumnezeu” Psalmul 86:10

„Singurul Domn” Neemia 9:6

„Dumnezeul Cerului” Daniel 2:44

„Singurul Dumnezeu adevărat” Ioan 17:8

„Care singur deţine nemurirea” 1 Timotei 6:16

„Regele veşnic, nemuritor, nevăzut” 1 Timotei 1:17

„Singurul Dumnezeu înţelept” 1 Timotei 1:17

„Domnul Dumnezeu Omnipotent.” Apocalipsa 19:6

„Singurul Stăpânitor.” 1 Timotei 6:15

„În afară de Mine nu este Dumnezeu” Isaia 44:6

„Dumnezeu Tatăl” 1 Corinteni 8:6

„Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei” Efeseni 1:17

„Dumnezeu şi Tatăl tuturor, care este deasupra tuturor” Efeseni 4:6

„Dumnezeul Cel Atotputernic” Geneza 17:1

„Eu Sunt Cel ce Sunt” Exodul 3:14

„Domnul Dumnezeu Atotputernic” Apocalipsa 4:8.

Declaraţii referitoare la Fiul

El este începutul creaţiei lui Dumnezeu. Apocalipsa 3:14

Primul născut din toate fiinţele. Coloseni 1:15

Singurul născut al Tatălui. Ioan 1:18; 3:18

Fiul Dumnezeului Celui Viu. Matei 16:16

A existat înainte de a veni în lume. Ioan 8:58; Mica 5:2 Ioan 17:5,24

A fost înălţat mai presus decât îngerii. Evrei 1:14

El a făcut lumea şi toat lucrurile. Ioan 1:1-3, Efeseni 3:3,9

A fost trimis în lume de Dumnezeu. Ioan 3:34

În El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Coloseni 2:9

El este învierea şi viaţa. Ioan 11:25

Toată puterea I-a fost dată în cer şi pe pământ. Matei 28:18

El este moştenitor al tuturor lucrurilor. Evrei 1:2

Uns cu untdelemnul de bucurie mai presus decât pe tovarăşii Săi. Evrei 1:9

Dumnezeu L-a pus să fie judecătorul celor vii şi celor morţi. Fapte 17:31

Îşi descoperă planurile prin El. Apocalipsa 1:1

Capul lui Hristos este Dumnezeu. 1 Corinteni 11:3

Isus avea puterea să renunţe la viaţă şi să o ia înapoi. Ioan 10:18

A primit această poruncă de la Tatăl. Ioan 10:19.

Dumnezeu L-a înviat din morţi. Fapte 2:24,34; 3:15; 4:10; 10:40; 13:30,34; 17:31; Romani 4:24; 8:11; 1 Corinteni 8:14; 15:15: 2 Corinteni 4:14; Galateni 1:1; Efeseni 1:20; Coloseni 2:12; 1 Tesaloniceni 1:10; Evrei 13:20; 1 Petru 1:21.

Isus a spus că nu putea face nimic de la Sine. Ioan 5:19

Că Tatăl care locuia în El a făcut toate lucrările. Ioan 14:10

Că Tatăl care L-a trimis I-a poruncit ce să spună. Ioan 12:49

Că a venit nu pentru a împlini voia Sa, ci voia Celui care L-a trimis. Ioan 6:38

Şi că învăţătura Sa nu era a Sa, ci a Tatălui care L-a trimis. Ioan 7:16; 8:28: 12:49; 14:10,24.

Cu astfel de declaraţii inspirate înaintea noastră, putem noi spune că Isus Hristos este existent prin Sine, independent, Omniscient şi Singurul Dumnezeu Adevărat; sau că Fiul lui Dumnezeu este născut, confirmat, înălţat şi glorificat de Tatăl? (Uriah Smith, 1898, Asistentul Studenţilor Biblici, pag.42-45. Acest fragment se mai poate găsi şi în R&H, 12 iunie 1860, pag.27, par.3-48)

J.W.W. a întrebat: „Să înţelegem că DuhulSfânt este o persoană, la fel ca şi Tatăl şi Fiul? Unii pretind că este, alţii că nu este”.

Răspuns: Acest Duh Sfânt este Duhul lui Dumnezeu sau Duhul lui Hristos, Duhul fiind acelaşi fie că se vorbeşte ca aparţinând lui Dumnezeu sau Fiului.

Dar în ceea ce priveşte acest Duh, Biblia foloseşte expresii care nu pot fi armonizate cu ideea că este o persoană asemenea Tatălui şi Fiului. Mai degrabă este descoperit ca o influenţă divină care vine de la ambii, mijlocul care reprezintă prezenţa lor şi prin care ei deţin cunoştinţă şi putere de-a lungul întregului Univers, atunci când nu sunt prezenţi personal.

Hristos este o persoană, oficiind lucrarea de preot în sanctuarul din cer; şi totuşi El spune că oriunde doi sau trei sunt adunaţi în numele Lui, este acolo şi El. Matei 18:20. Cum? Nu personal, ci prin Duhul Său. Într-unul dintre discursurile lui Hristos (Ioan 14-16), acest duh este personificat ca „Mângâietorul”, şi i se aplică pronumele personale şi relative „el”, „lui”, şi „cui”.

Dar, de obicei, se vorbeşte într-un fel care arată că nu poate fi o persoană ca Tatăl şi Fiul. Spre exemplu, deseori se spune că este „vărsat” şi „turnat”. Dar nu citim niciodată despre Dumnezeu sau despre Hristos ca fiind vărsaţi sau turnaţi. Dacă este o persoană, nu ar fi nimic anormal să apară în formă trupească; şi, când a apărut astfel, acest lucru a fost notat ca ceva deosebit. Astfel Luca 3:22 spune: „şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel.”

Însă forma nu este mereu aceeaşi; căci în ziua Cincizecimii a avut forma unor „limbi ca de foc” Fapte 2:3,4. Din nou citim despre „cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise pe tot pământul”. Apocalipsa 1:4; 3:1; 4:5; 5:6. Aceasta este fără îndoială o denumire a Duhului Sfânt, aşezat în această formă pentru a exprima perfecţiunea şi desăvâşirea sa. Dar cu greu ar putea fi astfel descris dacă ar fi fost o persoană. Niciodată nu citim despre şapte Dumnezei sau despre şapte Hristoşi.

După cinci luni de la apariţia acestui articol în R&H, Uriah Smith a ţinut o predică înaintea Conferinţei Generale. În această predică ajunge la un loc în care realizează necesitatea lămuririi unor lucruri despre Duhul lui Dumnezeu.

Nu vom ieşi din context dacă vom lua în consideraţie pentru o clipă ce este Duhul, care este rostul său (its), care este legătura sa (its) cu lumea şi cu biserica, şi ce doreşte Domnul să facă prin acesta pentru poporul Său. Duhul Sfânt este Duhul lui Dumnezeu; el (it) este de asemenea Duhul lui Hristos.

El (it) este acea emanare divină, misterioasă, prin care îşi aduc la îndeplinire lucrarea lor măreaţă şi nemăsurată. El (it) este numit Duhul Veşnic; el (it) este un duh omniscient şi omniprezent; el (it) este un duh care se mişca pe deasupra apelor la început, când stăpânea haosul, iar din haos a fost scoasă frumuseţea şi slava acestei lumi. El (it) este factorul activ prin care este împărţită viaţa; el (it) este mijlocul prin care toate binecuvântările şi favorurile lui Dumnezeu ajung la poporul Său.

El (it) este Mângâietorul; el (it) este Duhul Adevărului; el (it) este Duhul Speranţei; el (it) este Duhul Slavei; el (it) este legătura vitală între noi şi Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos; căci apostolul ne spune că dacă noi „nu avem Duhul lui Hristos”, nu suntem ai Săi. El (it) este un Duh tandru; care poate fi insultat, poate fi mâhnit, poate fi stins.

El (it) este factorul activ prin care trebuie să fim introduşi, dacă vom fi vreodată introduşi, în nemurire; căci Pavel spune că dacă Duhul Celui ce L-a înviat pe Hristos din morţi locuieşte în voi, va învia şi trupurile voastre muritoare prin acel Duh care locuieşte în voi; acesta este Duhul lui Hristos. Romani 8:11.

Uriah Smith descrie Duhul Sfânt ca Duhul lui Dumnezeu sau Duhul lui Hristos. El se referă la acest Duh folosind termenul „it” mai degrabă decât „El” de şaisprezece ori numai în acest singur paragraf. Numai după şapte paragrafe, el mai face următoarea afirmaţie:

Veţi observa în aceste câteva versete că apostolul aduce în prim plan cei trei mari factori activi care sunt implicaţi în această lucrare: Dumnezeu – Tatăl; Hristos – Fiul Său; şi Duhul Sfânt. (Uriah Smith, 14 martie 1891, Buletinul Zilnic al Conferinţei Generale, vol.4, pag.146, 147).

Această afirmaţie este foarte interesantă deoarece explică cum înţelegeau pionierii folosirea termenului „cei trei mari factori activi” într-o manieră care este în armonie cu învăţătura potrivit căreia Duhul Sfânt nu este a treia persoană separată, ci mai degrabă Duhul Tatălui şi al Fiului.

Poziţia lui Ellen White faţă de Uriah Smith

În 1892, doi an mai târziu, în timp ce sora White era în Australia, ea i-a trimis fratelui Smith documente scrise cu mâna ei cerândui să-şi folosească discernământul pentru ceea ce ar trebui să fie dat spre publicare. Ea afirma că el era în strânsă legătură cu situaţia din Statele Unite şi va şti ce va fi cel mai folositor, şi-i arată încrederea ei spunându-i: “Judecata ta este categoric în armonie cu ce este mai bine”. Cu siguranţă că acestea arată încrederea puternică pe care o avea Ellen White în integritatea fratelui Smith, chiar dacă au fost şi ocazii când i-a adresat mesaje de mustrare.

Zece ani mai târziu, în 1902, şi puţin înaite de moartea fratelui Smith, sora White a scris mişcător despre fratele Smith:

POZIŢIA FRATELUI URIAH SMITH

“Fratele Smith a fost în legătură cu noi încă de la începerea lucrării de publicare. El a lucrat împreună cu soţul meu. Noi sperăm să-i vedem întotdeauna numele în Review and Herald în capul listei editorilor; pentru că aşa trebuie să fie. Cei care au început lucrarea, care s-au luptat cu eroism când bătălia era cruntă, nu trebuie să-şi piardă dreptul acum. Ei trebuie să fie onoraţi de cei care intră în lucrare după ce s-a terminat partea plină de privaţiuni.

Eu am profunde sentimente de duioşite faţă de fratele Smith. Preocuparea mea de-o viaţă în lucrarea de publicare este împletită cu a sa. El a venit la noi ca un tânăr, posedând telente care l-au calificat să stea în partea sa şi l-au aşezat ca editor. Acum eu mă bucur când îi citesc articolele în Reviw –  atât de minunat, atât de pline de adevăr spiritual. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ele. Am o deosebită simpatie pentru fratele Smith, şi cred că numele său ar trebui întotdeauna să apară în Review ca numele editorului principal. Aşa vrea Dumnezeu să-L aibă. Când, în urmă cu câţiva ani, numele lui a fost aşezat al doilea, m-am simţit rănită. Când a fost din nou aşezat în frunte, am plâns şi am spus: “Doamne, îţi mulţumesc!”. Fie ca întotdeauna să rămână acolo, aşa cum l-a plănuit Domnul să fie, atâta vreme cât mâna dreaptă a fratelui Smith poate ţine un condei. Şi când puterea mâinilor lui va dispărea, fie ca fii lui să scrie iar el să le dicteze.” – Letter 47, 1902; SM, vol.2, pag.225